Datoria lui este de a sanctiona: “Nu stiu daca am sa indrept lumea, dar daca n-as abate omenirea din calea raului, decat atat cat abate un bob de nisip albia unui fluviu, si totusi datoria mea e limpede… precisa…” Dar tiparul de idealitate pe care si l-a faurit “arhanghelul “Dreptatii sociale”” vizeaza “un ideal, gandit ca etern si pur, static in perfectiunea lui astrala” (Elena Zaharia Filipas).
Este un tipar gandit suprauman, din linii drepte, ireconciliabile deci, care vizeaza Steaua Polara nu ca devenire, ci ca o utopica realitate. Conform liniilor de forta ale acestuia, justitia nu poate fi decat absoluta, caci “numai ideea de justitie absoluta poate sustine si inchega constiintele…” Dreptatea este si ea absoluta, nu are privilegiati, este abstracta si inumana. Legile sunt si ele nu ale oamenilor, ci ale constiintei: “Legile juridice sunt facute de oameni, deci nu sunt legi adevarate. Noi le dispretuim. Legile adevarate sunt in constiinta…” Tot constiinta ii dicteaza actiunea si ii faureste autoritatea: “Eu valorez cu condeiul atat cat valoreaza convingerile mele”. Iubirea se supune aceluiasi tipar etern: “O iubire care nu este eterna, nu este nimic…”, caci “doi insi care se iubesc cu adevarat nu mai sunt oameni…”, ca si fericirea: “O fericire, pe care nu o pot gandi durabila, nu e fericire…”
Moartea eroului este tot un act de constiinta. Este un refuz al integrarii, al coalitiei, al complicitatii, pe care spiritul sau insetat de absolut nu le accepta. De aici si actul de curaj final: “Se sinucid tocmai cei curajosi, care vad limpede si nu vor sa mearga pana la descompunere totala si inevitabila”.
Inflexibilitatea absolutului il lasa descoperit in fata vietii, a realitatii. Pe taramul vietii practice este necunoscator, inabil. Vine in lumea epocii prea de sus si prea de departe, din lumea pura si geroasa a ideilor. Fiind suprauman pentru aceasta lume, aplica acesteia un tipar inuman.
Ai vreo nelămurire?