Poem romantic, prin tema si motive “Luceafarul” dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanului si al genului absolut. Viziunea romantica e data de structura, tema, de relatia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de motivul luceafarului, de amestecul speciilor (elegie, meditatie, idila, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Fiind o constructie monumentala, “Luceafarul” a dat nastere la multe interpretari: este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decat despre intreaga poezie romaneasca la un loc.
Cea mai veche interpretare a poemului ii apartine lui Eminescu insusi. Din acest punct de vedere, “Luceafarul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri.
O alta interpretare ii apartine lui Tudor Vianu care socoteste “personajele” poemului drepta “voci” ale poetului, mastile lui, in sensul ca eul poetic se proiecteaza in diverse ipostaze lirice, corespunzatoare propriilor contradictii. Privind astfel lucrurile, se poate spune ca poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion – geniul ci si sub chipul lui Catalin, reprezentand aspectul teluric al barbatului sau al Demiurgului, exprimand aspiratia spre impersonalitatea universala, ci chiar sub chipul Catalinei, muritoarea care tanjeste spre absolut.
In esenta, poemul este un monolog liric, dialogul accentuand inaltimea ideilor, care-i confera caracterul filozofic.
Compozitional, “Luceafarul” este structurat in patru parti (tablouri). In prima si in ultima parte, cele doua planuri, terestru si cosmic, interfereaza, pe cand in partile a doua si a treia ele se separa net, partea a doua fiind consacrata planului terestru, Catalinei ce accepta iubirea lui Catalin, iar partea a treia planului cosmic, unde Demiurgul ii dezvaluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs rugamintii de a-l transforma in muritor.
Ai vreo nelămurire?