Adevarata drama a lui Manole se exprima in doua replici : “Launtric un demon striga-Cladeste Pamantul se impotriveste si-mi striga : Jertfeste !”. La el nu se pune problema creatiei sau a iubirii ci a creatiei prin iubire, potrivit conceptiei populare ca o creatie mare nu poate sa se nasca decat din tot ceea ce e mai profund, mai nobil, mai generos in fiinta umana. Aceasta este iubirea.
Drama Mesterului Manole releva adevaratele dimensiuni ale tragicului. Conflictul etse totalizant si are ca finalitate desavarsirea operei prin disparitia creatorului.
Dupa zidirea Mirei, Manole isi simte sufletul scindat intre o bucurie oarba si o tristete nimicitoare. Creatorul se razvrateste impotriva propiei sale creatii. Aceasta rezvratire este este intarita de sentimentul culpei si al unei dureri atroce ca a pierdut o jumatate din sine, pe Mira, iar cealalta jumatate, Biserica, se indreapta mandra catre cer.
In actul al patrulea, autorul surprinde procesul destramarii unei personalitati, a unei energii uriase, clocotitoare. Manole ia ciocanul si se pravaleste asupra zidului incercand sa-si elibereze victima. Este unul din cele mai dramatice momente din teatrul romanesc. Manole este revoltat impotriva fortelor intunericului. Nu-l sperie judecata oamenilor ci propria sa judecata. Manole a implinit un destin si, ca in tragedia antica, moartea inseamna eliberare.
Manole construieste si se construieste, zidind, se zideste, facand, se face, crezand, se crede. Manole alege calea Totalitatii, a desavarsirii sale. Moartea lui nu e o ispasire a vinei, ci o necesitate logica din punctul lui de vedere, este o desavarsire a creatiei prin savarsirea de sine, este o reintalnire si o reimplinire a unitatii originare. Jertfind si murind el se incorporeaza nemuririi.
Filosoful Alexandru Tanase face o apropiere a personajului Manole de un alt personaj al lui Blaga, Zamolxe : “Manole se deosebeste de Zamolxe prin faptul ca in drama sa, elementul sacru este numai un fundal, o matrice, un arhetip, conflictul principal desfasurandu-se in sfera conditiei profane intre iubirea puternica mai presus de viata, a lui Manole pentru Mira si iubirea pentru creatie. Sacrificiul mesterului este necesar din motive interioare, al lui Zamolxe din motive exterioare.
Zamolxe va intra in mit, Manole va intra in legenda, sacrificiul lui este unul exemplar. Manole este un produs al misterului creatiei, Zamolxe al religiozitatii de tip argonic-instinctiv.
In cazul lui Blaga, conceptul de “Teatralitate” isi impune redimensionarea findca accentul se mita de pe actiunea propriu-zisa pe densitatea dialogului conflictual. Manole nu etste nicio clipa invins si nici invingator. Manole este o singuratate tensionat-conflictuala care concentreaza actiunea si se supune propriei dialectici. Teatrul poetic al lui Blaga capata astfel marcile teatrului existential fiindca angajeaza romanul exclusiv la dimensiunea esentiala a fiintei sale.
Al saselea zidar are rolul de a potenta natura legaturii tainice ce-i prinde pe zidari in juruc axului care este Manole. Acest zidar sintetizeaza elementele ideii de fascinatie pe care o exercita Manole asupra tovarasilor sai prin puterea nefireasca a crezului sau. Al saselea zidar va fi singurul care va incerca sa rupa vraja sau “cercul de vraja al Mesterului”, dar se va intoarce pentru a intari si mai mult impresia asupra capacitatiifascinatorii a lui Manole : “Manole, eu te-am urat si te-am iubit mai mult decat oricare”.
Drama “Mesterul Manole” este construita in crescendo. Totul se organizeaza si evolueaza potrivit evolutiei eroului. Cei noua mesteri actioneaza conform resorturilor interioare ale Mesterului Manole iar intrepatrunderea cu cei care vin intre limitele acestui spatiu genetic (Bogumil, Mira, solul, Voda) sau cu cei care vin si pleaca sau pleaca si se intorc (Gaman, Al saselea zidar), puncteaza decisiv ori semnificativ actiunea. Teatrul lui Blaga nu este un simplu mit dramatic este un teatru de idei in sensul de demonstratie scenica a ideii.
Ai vreo nelămurire?