Caracterizarea personajului Emilia Rachitaru din opera Patul lui Procust scrisa de Camil Petrescu-prima parte

Personaj secundar, static, unidimensional.
Modalitati de caracterizare:
— caracterizare directa: portretul facut de narator si de alte personaje; autocaracterizarea;
— caracterizare indirecta: prin propriile actiuni, simtiri si ganduri; prin comentariul naratorial; prin mediul in care traieste.
Emilia se construieste in paginile romanului din viziunile subiective ale lui Ladima si Fred Vasilescu. E evidenta lipsa virtutilor ei rationale sau afective.

Actrita fara talent. Starneste – s-ar putea afirma – o pasiune mistuitoare in sufletul lui G.D. Ladima, care o divinizeaza, o fetisizeaza, punandu-i la picioare intreaga lui existenta. Dar viata de sfanta aureolata a Emiliei, asa cum este vazuta si inchipuita la inceput de Ladima, se combina foarte ades cu cealalta viata, de cocota de lux.

Talentul ei actoricesc este discutabil; lui Gedem ii starneste accente imnice si este gata sa-i atribuie calitatile ce ar incununa un geniu teatral. Naivitate sau automistificare? Pentru Fred talentul Emiliei ramane o fantasmagorie, caci pe scena este “dezastruoasa ca o bucatareasa patetica”.

De altfel, Emilia se construieste in paginile romanului din viziunile subiective ale lui Ladima si Fred Vasilescu. Si viziunile lor nu vor folosi nicicand acelasi spot de lumina, desi, in finalul romanului, ei vor realiza racordarea – necesara – la misoginismul autorului. Gedem o idolatrizeaza; Fred o judeca la rece (poseda si alte argumente), si o vede grava si impozanta, o blonda spalacita, grasuta si vulgara, cu veleitati si sigura pe ea, dar altfel saraca cu duhul.

Nu stie sa glumeasca sau glumeste vulgar, nu surade, fiind mereu de o gravitate prosteasca, nu pricepe rolurile care i se dau pentru ca, in liniaritatea-i naiva, se pricepe, mai mult sau mai putin, la un singur rol. Nu are, cum spune Fred (si uzam, deci, de viziunea unui narator implicat, nu de neacceptat), “niciuna din acele arme ale feminitatii menite sa mascheze intentii materiale si sa coloreze situatii delicate”. “Frumusetea-i caligrafica e uneori jignitoare. Are capul rotund de tot, cu parul pieptanat lipit, cu o frunte ca un fragment de sfera”, “asa de limpede, de parca niciunul dintre milioanele ei de stramosi n-a incretit-o vreodata din cauza vreunui gand”.