Publicata la 15 august 1870 in “Convorbiri literare”, Epigonii e unul dintre poemele programatice eminesciene. Titlul are rezonante germane. Romanul Die Epigonen de Karl Immermann introduce sensul de “urmasi nedemni ai unor inaintasi ilustri”. Dintre sursele istorico-literare, cunoscuta e epigrama lui Schiller – Ieremiade. I se adauga Lepturariul lui Aron Pumnul (“antologie”, vol. I-IV, Viena, 1862 – 1865), precum si Arhiva istorica a Romaniei (1865) si Letopisetele lui Kogalniceanu.
Epigonii e un poem de atitudine, primul in aceasta ordine tematica. In cea de-a doua etapa a creatiei, Eminescu se mentinea pe pozitia formulata de Maiorescu despre arta. Arta are ca obiect adevarul. Arta autentica e etica, sanatoasa; “simtirea adevarata”, “inaltimea ideilor”, “limba corecta, ferita de injosiri”, refuzul “afectarii sentimentale”, al “limbii fortate”, al “coruptiei” constituie luari de atitudine si conceptii pe care Eminescu le-a reprezentat. “…Spiritul literar al acestei epoci e corupt si ni se pare noua atat de fad, pe cat de fade le par si lor scrierile clasicilor si a[le] moralistilor mai vechi… Frenezie si dezgust, dezgust si frenezie – iata schimbarile perpetue din sufletul omenesc modern” (Scrieri politice). Ca Eminescu admira arta antica greco-latina si clasicismul e un fapt cunoscut. Pasoptismul a oferit prezentului un termen de comparatie. Precursorul acestuia, Heliade Radulescu, poate sta alaturi de Andrei Muresanu si Vasile Alecsandri. Acestia sunt poetii de referinta in aprecierea eminesciana (si nu e singurul text care ii evoca).
Constructia poemului se aseamana cu cea a multor poeme eminesciene. E biplana si alatura sugestiv oda si satira. Antiteza e procedeu compozitional declarat. Partea intai a poeziei e o ampla oda. Pornind de la cateva motive si simboluri modelatoare, imaginea Poetului e “explicata”, asociata direct mitului, vizionarismului, profetismului, orfismului, visului cu puterea lui creatoare. Conceptia se sprijina, in linii mari, pe aceea a credintei in mit, in atitudinea arhetipala (orfica, profetica). Mitul e purtator de simbol. E “hieroglifa unei idei” (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica). Asa, de exemplu, mitul orfic (al lui Orfeu) identifica pe poetul-cantaret unei semidivinitati capabile sa miste valul, piatra, natura in genere, subliniind puterea cantecului de a re-centra universul. Intregul discurs are ca substrat “nostalgia varstei organice si profetice a poeziei cand scrierile au valoarea sacra de “scripturi”, cand intre “cantare” si “gandire” n-a intervenit ruptura indoielii”.
Ai vreo nelămurire?