Comentariul poeziei Izgonirea lui Prometeu scrisa de Alexandru Philippide – a cincea parte

Nefericit purtand impetuos orgoliul superb al zbaterii ce 1-a stigmatizat echivalandu-i traiectoria cu o izgonire (“Si-asa, din izgonire-n izgonire/ sa-mi port prin Haos rasul meu stingher”), o exilare in spatii uranice, ascultand chemarea absolutului cel va absorbi irevocabil, prometeu isi inlesneste despartirea de cotingent.

(In Cantecul nimanui, poetul va relua motivul calatoriei intr-un cer pustiu: “Mi-e sufletul o raruire de statui/ Le-aud cum cad, farama cu farama/ vecii de vis in mine se darama/ Faclii aprinse-n templul nimanui”)
Departe de a fi un invins, Prometeu este Demiurgul lucid, dar nu indiferent in care a devenit detectabil germenele ambitios al creatiei, este “intruparea razvratirii spre libertate, tradata necontenit in lunga experienta istorica a omenirii” (T. Vianu).
Daca autorul insusi era stapanit de aspiratii solare, este firesc ca personajul sau sa acceada spre astrul zilei in temerara-i incercare de a cuceri vesnicia Avantul spre lumina metamorfozata in vartej clocotitor, speranta in cristalizarea sacrului pentru care a fost zamislit, rezistenta demna in fata urii si a prostiei semenilor fac din prometeu un erou de tragedie antica, remarcabil prin nobletea idealului:
“Si-acum – intr-un vartej clocotitor,
ca un vulcan lumina-n mine fiarba!
Avant, o, Cer! o, vant, aripi! sa zbor!
Sa simt cum creste-n mine Nemarginirea oarba…
Bulboana soarelui clocotitor
pe vesnicie sa ma soarba!”
Detasat de proiectia sa in multime, personajul are ragazul constatarii ca si acum, in pofida evidentelor, urletul multimii i se adreseaza Atotputernicului a carui cadere a devenit previzibila: “Urlati!… In deznadejdea voastra nu e Decat izbanda strigatului meu, Care de-a pururi tot mai sus se suie, Din cer in cer! Din Dumnezeu in Dumnezeu!”
“Golul” care-1 inghite pe vizionar i se reveleaza multimii intru toata grozavia” blestemul “asteptarilor eterne” s-a implinit si lumea prea mica a pamantului este sortita sa nu-si afle izbavirea.

Titanul Prometeu se va retrage nu in glacial, ca Luceafarul eminescian, ci in incandescentul astral, metafora superba a daruirii perpetue si sacrificiului neconditionat.