Povestirea este o specie a genului epic, de intindere medie, in care se pune accentul pe fapte si intamplari mai mult decat pe insesi personaje, intamplari ce capata astfel caracter moralizator si sunt subiectivizate prin implicarea afectiva a celui ce le povesteste (a naratorului).
Ciclul de povestiri “Hanul Ancutei”, urmas demn al “Decameronului”, prin regia extraordinara ce sta in spatele constructiei in rama, este un exemplu fericit de arta a povestirii. Arta ce este pusa in mare masura pe seama celui ce expune (a naratorului si consta in crearea de catrea acesta a aspectului verosimil, credibil si a unei legaturi cu auditoriul (a carui atentie trebuie captata si mentinuta) prin ceremonial.
In “Hanul Ancutei”, sunt folositi in acest scop (pentru a povesti cum trebuie) mai multe tipuri de naratori : primul este naratorul povestirii-cadru ( o pseudo-povestire) un pretext pentru celelalte noua, in care se e videntiaza de fiecare data alt tip de narator cu cate o poveste adevarata.
De pilda, in “Fantana dintre plopi”, naratorul care este martor al tuturor actelor de povestire are rolul de a face legatura in mod natural cu povestirea trecuta si de a castiga timp pana la ivirea unui nou pretext. El descrie la persoana a III-a situatia de la han : oamenii tocmai facusera o pauza de la povestit si petrecut, cand atentia comisului este indreptata (si implicit a noastra) spre un nou venit.
Acesta trezeste curiozitatea, prin atitudinea plina de mister. Viata lui reprezinta acum o potentiala poveste si primul pas din ceremonial (trezirea curiozitatii) a fost facut. Mai departe rolul naratorului povestirii-cadru inceteaza, el predan stafeta capitanului de mazili ce este narator autodiegetic.
El este, asadar, protagonistul istorisirii pe care o are de spus si prezinta faptele din doua perspective : una de atunci (tanarul descurcaret si iubitor de ochi negri, care se lasa inselat de tigani si nu are obiceiul de a se gandi prea mult la consecintele faptelor sale) si una de acum (matura), care admonesteza prin comentarii, atitudinile din tinerete.
Naratorul se implica clar, prezentand intamplarile la persoana I si tragand concluziile si moralizand in acelasi timp. Dubla viziune ne da o imagine completa a lucrurilor si ne dezvaluie parerile personale ale protagonistului.
Relatia naratorului autodiegetic cu celelalte instante ale comunicarii narative (personajele, ascultatorii) este mult mai stransa, caci si personajele povestii sale poarta amprenta sa iar cei ce asculta depind numai de viziunea naratorului, pe care o considera veridica.
Pe de alta parte, in povestirea-cadru capitanul de mazili este si el personaj, laolalta cu vestitul comis si oamenii de la han, iar imaginea sa si introducerea sa in scena, se datoreaza primului narator.
Acesta este considerat vocea autorului desemnata sa regizeze totul, dar se introduce si ca personaj, implicandu-se prin intrebari adresate celui ce istoriseste.
In povestirile lui Sadoveanu o intamplare nu are valoare decat prin modul spectaculos in care este expusa, caci ea este menita pentru urechile si cugetele auditoriului, iar naratorul are o responsabilitate extraordinara, rolul sau fiind decisiv.
Se poate spune ca povestirea se defineste prin narator si naratorul prin povestire.
Ai vreo nelămurire?