In ce priveste dramaturgia lui M. Eminescu, Petru Cretia a dat in 1990 o editie interesanta cuprinzand incercarile eminesciene si care “apare cu o intarziere de mai bine de un veac”. Volumul cuprinde “partea cea mai implinita si mai inalta a operei dramatice a lui Eminescu si el, Eminescu, ar fi trebuit s-o publice, in vremea ei, sub grija lui”.

Daca proiectele ar fi fost realizate, M. Eminescu ar fi contribuit la dezvoltarea dramaturgiei istorice, (completand ceea ce se realizase inaintea sa de B. P. Hasdeu – Razvan si Vidra, Despot-Voda de V. Alecsandri), cu dramele: Decebal, Bogdan Dragos, Alexandru Lapusneanu.

Decebal – remarca Petru Cretia – “nu s-a nascut dintr-un preconcept dacizant asupra istoriei nationale, ci dintr-o vie si intensa fantezie poetica, ducand la' un personaj uluitor, de o maretie imperiala, care nu este, cum ar putea sa para, expresia unei megalomanii, ci rezultatul psihologic al gravei vulnerari pe care popoarele mai mici o au de indurat cand se abate peste ele vantul aspru al istoriei”.

Prin munca sustinuta si pertinenta, Petru Cretia reda patrimoniului literaturii eminesciene, literaturii romane, creatii dramatice printre care Decebal face parte din acea idee nobila “… care se cheama etnogeneza, dainuirea si destinul istoric al neamului nostru”. Decebal-reprezinta taria autohtoniei noastre. Drama cuprinde cinci parti: “Pacea pamantului vine s-o ceara” (prima) si “Actul din urma” (ultima) denumite chiar de Eminescu, precum si celelalte trei parti denumite de Petru Cretia pe baza unor analogii ale manuscriselor: “imparatul singur” (2); “infruntarea” (3) si “Blestemul si caderea” (4).

in ultimul act este relevanta antiteza intre un Decebal -personaj imperial, “un zimbru”, “un leu” – si un batran pierdut, insingurat, fara soarta, asemenea regelui Lear care rosteste sub cerul goi, “cum insusi el este o umbra pierduta intr-un desert al istoriei”, ganduri' cum sunt: cel al identitatii in timp a sinelui: “Sunt eu ori nu mai sunt eu e-ntrebarea”; cel al responsabilitatii sale regale fata de poporul lui pierdut: “s-asupra cui sa cada vina,/ Durerea unui neam intreg? Asupra-mi”. “Dramatica tanguire, durerea pentru infrangere, pentru oamenii pierduti, pribegi, zbuciumul, chinul fara speranta tin numai de lirismul eminescian; si, in sfarsit, gandul eternitatii durerii si a desertaciunii oricarei mariri” – marire identificata cu “minciuna”, “visul negru si stralucit”, o “negatiune a vietii”: “si-acum alerg dezmostenit de tronu-mi,7 Un biet batran sarac, necunoscut./ Unde-i marirea lumei?/ Unde-i?/ Oare este?”.
Iata cum M. Eminescu ilustreaza toate genurile literare, chiar daca unele nu pot sa fie duse la bun sfarsit, qum este cazul dramaturgiei.

Trimite prietenilor

Ai vreo nelămurire?