In literatura romana, perioada interbelica reprezinta o etapa a diversificarii dramaturgiei sub raport tematic si sub cel al formulelor estetice. Daca perioada pasoptista Intemeiaza teatrul ca institutie culturala si ca repertoriu national prin contributia lui Costache Negruzzi sau Vasile Alecsandri, daca In epoca marilor clasici Caragiale maturizeaza procedeele dramatice, In epoca dintre cele doua razboaie mondiale drama de idei – prin creatiile lui Camil Petrescu – si cea expresionista – prin operele lui Lucian Blaga, precum Mesterul Manole- iau locul celei istorice; la polul opus, comedia este reprezentata de realizari precum Titanic vals de Tudor Musatescu, Ultima ora… de Mihail Sebastian sau Gaitele de Al. Kiritescu.
Numele lui Camil Petrescu se leaga, asadar, In teatru, de crearea unei specii inedite: drama de idei. Forma a dramaturgiei moderne, drama de idei se caracterizeaza prin repunerea In discutie a unor conventii ale genului dramatic, care se poate evidentia mai ales In raport cu o opera clasica, de exemplu O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale. Avandu-si originea In drama satirica antica, trecand prin drama liturgica a Evului Mediu sau prin cea burgheza din epoca iluminismului francez, drama este de fapt o specie raspandita mai ales In romantism, curent care ignora strictetea conventiilor clasice si permite amestecul elementelor comice cu cele tragice, trasatura ce demonstreaza caracterul inovator al speciei. In literatura romana se scriu mai Intai drame istorice (Despot-Voda de Vasile Alecsandri sau Razvan si Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu), iar In perioada interbelica aceeasi specie se nuanteaza, dramele de idei ale lui Camil Petrescu sau dramele expresioniste ale lui Lucian Blaga reprezentand In egala masura forme ale dramaturgiei moderne.
Aparuta In anul 1919, Act venetian este o opera dramatica prin caracterul fictiv, prin faptul ca este scrisa pentru a fi pusa In scena, ceea ce implica automat folosirea monologului si a dialogului ca modalitati de expunere predominante si prezenta numeroaselor indicatii scenice, singurele In care intervine autorul; textul este structurat In trei acte, a caror actiune este proiectata In doua tablouri: primul si al treilea au ca fundal palatul In stil renascentist al lui Pietro Gralla, al doilea -un “chiosc” pe mare. Actele sunt la randul lor divizibile In scene, unitati minimale delimitate de modificarea numarului personajelor prezente In fata spectatorilor In diversele momente ale actiunii.
Un prim argument ce ilustreaza caracterul modern al piesei este tematica orientata spre interior: drama intelectualului aflat In cautarea absolutului In dragoste, spre deosebire de comedia lui Caragiale, orientata spre exterior, spre refacerea tabloului moravurilor unei epoci. Tema operei o constituie conditia intelectualului aflat In cautarea absolutului In dragoste, iar ceea ce trebuie remarcat este mutarea accentului de pe social (satitizarea/oglindirea moravurilor) pe interioritatea personajelor. Pe de alta parte, conditia intelectualului inadaptat social reprezinta una dintre supratemele lui Camil Petrescu, regasindu-se si In celelalte piese de teatru sau In romanele citate mai sus.
Un al doilea argument de modernitate Il constituie reducerea miscarii scenice (In defavoarea spectacolului dramatic), accentuandu-se confruntarea dintre sistemele axiologice ale celor doua personaje.
Tensiunea scenica este realizata prin confruntarea dialogica, prin revelatiile personajelor. Subiectul dramatic se desfasoara pe parcursul a trei acte, pe fundalul a doua tablouri, asa cum am ilustrat mai sus. Insa intriga nu are aceeasi densitate de fapte ca In teatrul clasic, autorul preferand, dintre limbajele scenice, textul, gestica, mimica personajelor, elementele de comunicare paraverbala (intonatia, timbrul vocii), astfel ca miscarea scenica trece In plan secundar. Personajele camilpetresciene se consuma In confruntari In care Isi expun mentalitatile, In rememorari, In pasaje autoreflexive.
In plus, evenimentele evolueaza cronologic, dar exista secvente narative ce reconstruiesc trecutul personajelor, ceea ce reprezinta un alt element de modernitate. Unele au rol predictiv, cum este secventa In care Nicola relateaza cum si-a ucis sotia adulterina cu 17 lovituri de cutit, ceea ce anticipa evolutia relatiei Alta-Pietro; altele lamuresc relatiile dintre cei trei componenti ai triunghiului erotic, asa cum sunt cele din Actul al II-lea, In care aflam despre iubirea din trecut a Altei cu Cellino.
De asemenea, subiectul dramatic este construit gradat, schema dramei constand In succesiunea revelatiilor din constiinta personajelor, ce mentine tensiunea scenica si are drept consecinta evolutia protagonistilor, dinamica lor interioara, faptul ca situatia finala nu se suprapune celei initiale, ca In comedie, unde conflictul se rezolva printr-o solutie de compromis. Expozitiunea Ii prezinta pe Pietro Gralla, Nicola si Alta In locuinta conducatorului flotei, discutand despre trecutul lor comun de sclavi si pirati al barbatilor si despre treptele sociale urcate de Gralla pana la statutul actual. Intriga coincide cu venirea lui Marcello Mariani, conducatorul fregatei Vellocitta, chemat de Gralla pentru a-i prezenta stadiul pregatirilor pentru lupta de a doua zi. Desfasurarea actiunii vizeaza nu numai confruntarea celor doi, ci si plecarea la lupta a lui Pietro, In timp ce Alta si Cellino se Intalnesc Intr-un chiosc pe mare.
Tradat de ceilalti capitani si Inlocuit de Elmo, Pietro se Intoarce la Alta, care Ii marturisise lui Cellino intensitatea sentimentelor ei de dragoste. Gestul Altei de a-si Injunghea sotul reprezinta punctul culminant, iar deznodamantul o Infatiseaza ca pe o femeie dispretuita de ambele personaje masculine, ce se afla acum succesiv In raportul de initiator-initiat: Pietro are de Invatat de la Cellino lectia adaptarii sociale, iar Cellino Intelege ca superficialitatea nu se confunda cu esenta.
In final, Gralla pleaca pe mare, cu speranta de a-si regasi echilibrul interior. In timp ce comedia se putea reduce la schema situatie initiala-rasturnari de situatii-situatie finala identica celei initiale, In drama de idei raporturile dintre personaje din final nu corespund celor din Actul I.
Cat priveste didascaliile, acestea insista nu atat asupra elementelor de recuzita sau de miscare scenica, ci mai ales asupra starilor interioare, de multe ori ridicand dificultati regizorului prin ambiguitate: “cu umeri voinici si cumsecade”, “cu o voce moale ca un suras”, ,,cu oarecare duiosie, cu voce alba”, “straniu dezmeticita”.
Un alt element de modernitate Il reprezinta accentuarea conflictelor interioare sau a celor Intre mentalitati, ce evidentiaza importanta relatiei protagonist-antagonist. Conflictul dramatic principal are ca sursa confruntarea dintre Pietro, spirit Insetat de profunzime, natura problematizanta si hipersensibila, si Cellino, superficial si mediocru. Stau fata In fata un patriot si un individ dezinteresat de soarta tarii, un idealist Indragostit de femeia pe care o considera monada si, de cealalta parte, un aventurier. De asemenea, natura problematizanta a lui Pietro se evidentaiza si prin conflictul interior dintre caracterul idealist si utopic al sistemului sau de valori si realitatea care Il infirma, tirea sa incapabila de compromis.
Un alt aspect inovator apare la nivelul personajelor, putin numeroase (Pietro, Alta, Cellino, Nicola, Fania, Elmo) si caracterizate mai ales prin modalitati indirecte, specific operelor dramatice. Cele mai reprezentative scene care evidentaiza raportul protagonist-antagonist dintre Pietro si Cellino se regasesc In primul act. Initial, se confrunta un conducator al flotei si un comandant de fregata, primul fiind un model de patriotism si datorie fata de soarta Venetiei, celalalt, un individ dezinteresat de oamenii pe care Ii are In subordine, preocupat mai ales de rafinamentul veacului. Tensiunea creste odata cu sosirea marchizei de Caratesta, cumnata dogelui, al carei sigisbei este Cellino.
Personajele au viziuni contrastante nu numai asupra conditiei de strateg, ci si asupra iubirii: Pietro cauta absolutul In dragoste si vede In femeie o monada, iar avenurierul Cellino doreste un numar cat mai mare de cuceriri, implicand aspectul carnal al iubirii. Finalul piesei plaseaza personajele Intr-o alta relatie: convins ca idealurile sale sunt utopice, Pietro Invata de la Cellino sa se adapteze social, iar aventurierul de altadata doreste sa depaseasca nivelul mediocritatii si al superficialitatii. Astfel, daca personajele plate ale comediei clasice sunt tipuri umane, fara a evolua pe parcurs, personajele dramei de idei sunt rotunde prin complexitate psihologica, prin bogatia substatei interioare, prin evolutia previzibila si prin schimbarea statutului In final.
Nu In ultimul rand, rezolvarea conflictului nu mai reprezinta, ca la Caragiale, gasirea unei solutii de compromis, ci consta In reorganizarea sistemului de valori a protagonistului. Finalul permite o analogie cu romanele lui Hermann Hesse (Narcis si Gura-de-Aur sau Jocul cu margele de sticla): doua personaje aflate la Inceput pe pozitii antagonice Isi inverseaza rolurile la sfarsit. Cellino evolueaza de la statutul de aventurier superficial la cel de Insetat de cunoastere, alegandu-l pe Gralla drept maestru, iar acesta Intelege ca poate Invata de la “ratoiul gatit” din Actul I lectia adaptarii la viata sociala.
Prin urmare, Act venetian ramane una dintre cele mai convingatoare realizari dramatice ale lui Camil Petrescu, justificand pozitia de creator al dramei de idei si de reprezentant al dramaturgiei moderne a viitorului prozator.
Ai vreo nelămurire?