Primul mare critic literar modern, cu o formatie teoretica solida, o conceptie estetica intemeiata pe filozofia clasica germana, dar cu filiatii pana in Antichitatea greaca, avand o ideologie culturala explicita si militanta, este Titu Maiorescu (1840-1917), mentorul de necontestat al societatii “Junimea” si al “Convorbirilor literare”. Fire meticuloasa si tenace, inclinata spre acumulari temeinice de informatii din multiple domenii, in intervale lungi de timp, prelucrate mai tarziu in studii de estetica si de critica literara, spiritus rector intr-o epoca de afirmare a marilor valori in domeniul poeziei, prozei si dramaturgiei, perioada marilor clasici, junimistul Titu Maiorescu este una dintre personalitatile remarcabile ale culturii romane de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului XX. Anii de formare si-i petrece in atmosfera sobra a invatamantului si culturii germane, la Colegiul Theresianum din Viena, unde se face remarcat prin asiduitatea cu care invata limba germana, dar si prin preocuparile pentru studiul matematicii si al filozofiei, al limbii engleze si chiar al flautului si desenului. Din aceasta perioada dateaza primele o suta de pagini din vestitul sau jurnal, “insemnarile mele”, in care isi analizeaza, cu detasare obiectiva si maxima exactitate activitatea scolara, esecurile si munca asidua pentru a le elimina.
Prima etapa a activitatii literare se situeaza intre anii 1866 si 1873; este vremea marilor clarificari estetice si de ideologie literara si culturala, a marilor lupte pentru scrierea corecta a limbii romane, a eforturilor de cristalizare a unei conceptii estetice viabile, care sa se regaseasca in operele literare de valoare ale timpului. Preocuparile sale pentru ortografia limbii romane sunt de durata; incep in 1865-1866, prin elaborarea studiului “Despre scrierea limbii romane”, si se prelungesc inca patruzeci de ani, Titu Maiorescu aflandu-se in aproape toate comisiile hotaratoare pentru acest disputat domeniu de la sfarsitul veacului al XlX-lea, in dezbaterile de la Academie din 1880 si 1903. in tot acest timp, Maiorescu, in concordanta si cu orientarile Junimii, a militat pentru simplitatea regulilor ortografice si pentru echilibru, a combatut cu vehementa si cu argumente lingvistice exagerarile etimologismului latinizant al lui Cipariu, Massim si Laurian, a criticat “haosul erorilor” in folosirea limbii de catre jurnalistii din Transilvania, Bucovina si Banat, in studiul “Limba romana in jurnalele din Austria” (1868), s-a aratat rezervat, uneori fara justificare, fata de introducerea neologismelor in limba romana, in “Neologismele” (1881). Acest indelungat efort este incununat de succes, in 1904 Maiorescu participand la redactarea concluziilor comisiei ortografice a Academiei Romane, care consfinteau victoria aproape deplina a scrierii fonetice, adica a bunului simt, pentru care mentorul junimist militase, corectahdu-si din mers propriile erori, toata viata.
Proiectul cel mai ambitios al tenacelui absolvent de la Theresianum este insa de a supune unei analize critice severe literatura inaintasilor, demers intreprins si de Eminescu, in maniera poetica insa, in “Epigonii”, si de a schimba, cu argumente indiscutabile, reperele receptarii estetice si mentalitatile invechite ale spiritului public din Romania. Etapele acestui demers sunt riguros repartizate in timp, marcate de publicarea a trei studii de referinta: “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868) si “Directia noua in poezia si proza romana” (1872), triptic, cum se observa, de logica si de analiza critica dupa modelul triadei hegeliene, teza, antiteza si sinteza. Primul studiu este o prelegere de estetica, de sorginte kantiana si hegeliana, aplicata poeziei romanesti anterioare, un adevarat tratat de creatie literara, un indrumator estetic pentru tanara generatie de poeti si de prozatori care vor constitui o epoca noua in dezvoltarea literelor romanesti, aceea a marilor clasici.
Studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” contine delimitarile necesare fata de o epoca anterioara revoluta, incepand de pe la 1820, dar devenita definitorie dupa 1848, aflata sub semnul anihilant al imitarii modelelor straine, in materie de politica, democratie, invatamant, arta si stiinta, lipsite de corespondenta in realitatile autohtone. Prin formele fara fond, Titu Maiorescu supune unei critici acerbe institutiile existente fara infrastructura necesara, nesustinute, in esenta, de prezenta oamenilor valorosi: “Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane este neadevarul [..,], neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public”. Desi formele culturii impuse din afara nu sunt binevenite, totusi Titu Maiorescu consemna, in 1872, o cale de ameliorare in situatia data: “Tot ce astazi este forma goala in miscarea noastra publica trebuie prefacut intr-o realitate simtita”.
Teoria formelor fara fond, contingenta intrucatva cu ideea lui Kogalniceanu, ca “imitatiile omoara duhul national”, a avut un mare ecou in cultura romana, prelungit pana in primele decenii din secolul douazeci, prin confruntarea dintre teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu si aceea a necesitatii unei evolutii naturale, firesti, promovate de N. lorga.
“Directia noua in poezia si proza romana” analizeaza primele roade ale noii directii culturale si literare imprimate societatii romanesti. Desi trecusera numai cativa ani de la vehementul studiu anterior, ce avea sa creeze o teorie si ample polemici in evolutionismul romanesc, criticul poate face primele ierarhii si primele judecati critice, motivate pe valoarea certa a scriitorilor mentionati in fruntea valorilor literare romanesti: Vasile Alecsandri si Mihai Eminescu.
A doua perioada in creatia lui Titu Maiorescu este aceea de dupa 1873, in general una de sinteza, de culegere a roadelor, de asezare a lor in structuri stabile, pentru a infrunta asprimea vremii. Vor mai fi si lupte, si adversitati polemice, prin “Contraziceri?” (1892), vizandu-l pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, sau “Oratori, retori si limbuti” (1902), dar caile de atac nu vor mai fi ample si totale, pe toata intinderea frontului, ca in fata unei mentalitati generale, ci vizeaza adversari directi, unii lipsiti de capacitatea de riposta adecvata. Acum Maiorescu va practica si critica de intampinare, de afirmare a unor succese artistice notabile, facand aprecieri asupra unor scriitori deja afirmati, ca in “Comediile d-lui I. L Caragiale” (1885), “Poeti si critici” (1886), despre Vasile Alecsandri, “Eminescu si poeziile lui” (1889), rapoarte la premiile Academiei pentru Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, in 1906, sau pentru I. Al. Bratescu-Voinesti (1907).
Atitudinea fata de comediile lui Caragiale, acuzat in epoca de imoralitate, este favorabila, judecata critica facandu-se prin teoria reflectarii faptelor reale in arta si mai ales prin ideile lui Hegel despre inaltarea prin arta si despre emotia impersonala, care il scot pe omul obisnuit din cotidian si il ridica in sfera inalta a trairii estetice autentice. Prin urmare, comediile si personajele lui Caragiale nu sunt imorale: ele servesc unui scop inaltator, estetic, la fel cum si alte opere de arta ofera acelasi amoralism aparent: Venus din Milo este seminuda, Venus de Medicis este dezbracata, Falstaff al lui Shakespeare este un betiv berbant, iar Othello un criminal. Operele lui Caragiale sunt apreciate prin metode bazate pe un clasicism schopenhauerian pronuntat, dar si prin prisma unui realism al epocii, care devenea o metoda de creatie in continua expansiune in intreaga Europa.
Personalitate marcanta a culturii si a literaturii romane, Titu Maiorescu s-a identificat cu imaginea reformatorului, a celui ce da sentinte si delimiteaza vechiul de nou. Previziunile sale critice provoaca si astazi admiratie prin exactitate si mai ales prin aria lor vasta de cuprindere. Titu Maiorescu a avut privilegiul de a formula, dintr-o perspectiva imediata, a cunoasterii directe, in chiar anul mortii lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai temerare si mai uimitoare previziuni critice, deplin concordanta cu posteritatea marelui poet si cu dezvoltarea literaturii romane: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.”
Ai vreo nelămurire?