Genul epic

Genul epic, a carui denumire provine de la grecul epicos ( epos ), cu sensul de cuvant, zicere, ceea ce se exprima prin cuvant, discurs, cuprinde totalitatea creatiilor epice, adica acele opere literare in care autorul isi exprima indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin intermediul pesonajelor.

Se desprinde de aici faptul ca orice opera epica are trei elemente definitorii : naratorul ( cele care povesteste faptele ), actiunea ( totalitatea faptelor, a intamplarilor ) si personajelor ( persoane care savarsesc fapte si sunt purtatoarele mesajului autorului ).

Intrucat in operele epice sunt povestite fapte, intamplari, modul de expunere caracteristic acestor creatii este naratiunea. Acesta este modul de expunere predominant, insa se poate imbina si cu celelate moduri de expunere – descriere, dialog, monolog , evocare.

In ceea ce priveste naratorul, acesta poate fii scriitorul insusi, si atunci relaterea faptelor se face la persoana a -III- a, sau unul dintre personaje care participa la actiune, de data asta naratiunea facandu-se la persoana -I.

Naratorul se detaseaza de faptele povestite, este obiectiv si relateaza intamplarile ca un observator din afara universului imaginat. Obiectivitatea relatarii trebuie sa se realizeze indiferent cine este naratorul – autorul sau un personaj al aperei. Genul epic este, asadar, preponderent genului persoanei a -III-a si al timpului trecut, uneori naratiunea facandu-se si la persoana I.

Actiunea este constituita din totalitatea faptelor, a intamplarilor relatate si are o serie de trasaturi caracteristice.

In primul rand are o mare mobalitate in timp si spatiu , operele epice putand relata intamplari petrecute cu multa vreme inainte, si o perioada lunga de timp, sau intamplari recente , ce se pot succeda doar in cateva are. Locul desfasurarii intamplarilor se poate schimba, iar aceleasi personaje pot actiona si se pot deplasa in spatii diverse, intr-un moment sau altul.

In al doilea rand, actiunea se caracterizeaza, in general, prin unitate compozitionala, fiind prezent, de obicei, mai intai locul si timpul actiunii [ situatia initiala ], ca apoi sa intervina alta situatie, care o modifica pe cea de la inceput si determina, astfel, desfasurarea altor intamplari. Intamplarile au un plan maxim de incordare si un final.

Astfel spus, intamplarile cunoscute se constituie in subiect al operei epice ale carui momente sunt : expozitia [ expozitiunea ] – prezentarea locului, timpului si a unora dintre personaje -, intriga [ momentul care determina derularea actiunii ], desfasurarea actiunii [ faptele determinate de intriga ], punctul culminant [ momantul de maxima incordare ] si deznodamantul [ sfarsitul actiunii ]. Desigur ca ordinea si chiar numarul acestor momente difera in functia de intentiile autorului.

In al treilea rand, amploarea si complexitatea actiunii operelor epice variaza, ele putand infatisa un singur moment din viata unuia sau a catorva personaje, ori o imagine ampla a vietii, cu elemente numeroase. De fapt, aceasta caracteristica a actiunii constituie unul dintre criteriile in baza carora se clasifica operele epice.