” Creanga este o expresie monumentala a naturii in ipostaza ei istorica ce se numeste popor roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune. Ion Creanga este, de fapt, un anonim “.
George Calinescu
In literatura romana, Ion Creanga ocupa un loc aparte, fiind autorul care face trecerea dintre creatia populara propriu-zisa si cea culta. Critici literari ca: Garabet Ibraileanu, Alexandru Piru, Vladimir Streinu, Tudor Vianu si altii au reliefat aceste caracteristici, punand accentul fie pe aspectul popular al operei sale, fie pe cel cult. Garabet Ibraileanu a ajuns la concluzia de o extrema conciziune ca: “Ion Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de la munte intre taranii moldoveni”.
Demn de reliefat ni se pare faptul ca francezul Jean Bouticre ii dedica povestitorului de la Humulesti studiul La vie et l'Suvre de Ion Creanga (1930), din care citam: “Asa ni se infatiseaza in Amintirile din copilarie; ele se numara printre cele mai desavarsite lucrari pe care le-a produs literatura romana. Talentul hi Creanga se manifesta aici in plenitudinea sa: episoadele, serioase sau comice, sunt totdeauna deosebit de captivante, incat, ajungand la ultima pagina a cartii, regreti ca s-a terminat asa de curand1.
Alti critici literari au ajuns sa-l numeasca pe Ion Creanga un Homer al literaturii romane. Aceasta denumire metaforica il onoreaza, dar, totodata, il caracterizeaza cel mai bine pe autorul Amintirilor din copilarie, deoarece ne reliefeaza faptul ca existenta lui Homer, ca persoana fizica, a fost pusa la indoiala, unii socotind ca Iliada si Odiseea nu sunt altceva decat culegeri de legende populare, atribuite vestitului cantaret orb.
Despre Ion Creanga nu putem afirma ca ar sta sub semnul acelorasi indoieli, adica povestitorul de la Humulesti a fost un om cu o biografie bine cunoscuta, relatata in mare masura de el insusi, in acele minunate Amintiri din copilarie, scrise sub semnul unei duble vocatii: cea a oralitatii, prin evocarea faptelor copilului minune care le traise, si cea a scriitorului cult si matur, prin imbinarea armonioasa a unor expresii de o mare plasticitate populara, cu proverbe si zicatori, omul matur privind cu ochii uimiti spre nazdravaniile de odinioara, facute de el insusi.
Faptul ca fiecare dintre cele patru parti ale Amintirilor incepe cu o evocare a satului natal, a familiei, a rudelor si a vecinilor mai apropiati dovedeste nu numai puternica dragoste pe care scriitorul cult o poarta acestora, ci si ca el pluteste permanent intr-o comuniune luminoasa spre anii de demult, retraiti cu aceeasi emotie si in postura de povestitor. Afirmatia lui George Calinescu ca in Amintirile lui Ion Creanga ni se povesteste copilaria copilului universal este cu atat mai importanta cu cat noi insine retraim cu aceeasi intensitate emotia anilor de demult.
Ion Creanga stie sa imbine, mai bine ca oricare altul, aspectele satului moldovenesc de odinioara cu cele istorice, geografice si culturale – toate acestea evocate cu autenticitatea unui martor ocular, care fusese povestitorul insusi.
Aflam astfel ca biserica, reprezentata de parintele Ioan, avea un rol determinant in etica si moralitatea oamenilor, ca preotul a fost cel care a infiintat prima scoala din sat, numindu-l ca invatator pe dascalul de strana Badita Vasile, ca insusirea cunostintelor se facea dupa Ceaslovul bisericesc, cu el copiii prinzand uneori si muste, ca tot parintele Ioan era cel care controla buna pregatire a scolarilor, aducandu-l ca sprijin educativ, pe Sfantul Niculae, un bici impletit din curele, daruit de cojocarul satului, si Calul Balan.
Pe masura ce creste, Nica intelege si alte stari sociale din sat: cum erau prinsi flacaii la oaste cu arcanul, cum barbatii se ocupau cu taiatul lemnelor in padure si cu negotul, in timp ce femeile isi vedeau de gospodarie si de prelucratul lanii, produsele muncii lor fiind valorificate tot de barbati, la balciuri.
La fel ca eroul sau de mai tarziu, din basmul Povestea lui Harap-Alb, Nica invata la inceput din propriile greseli. Astfel, cand nu stie prea bine lectia, fiind ascultat de un dusman al sau, aflat in cearta, pentru Smarandita popii, el intelege ca fuga e rusinoasa, dar e sanatoasa, iesind din clasa si ascunzandu-se prin porumbii vecinilor, decat sa primeasca binecuvantarea Sfantului Nicolae.
Prima sa incercare de a deveni negustor, vrand sa vanda Pupaza din tei, este sortita esecului, dar Nica, baiat istet si descurcaret, scapa din aceste incurcaturi cu fata curata, facand haz de necaz si trecand zambind mai departe prin viata, chiar daca i se vor mai intampla si alte suparari neprevazute, cum ar fi cearta cu matusa Marioara, cand a fost La cirese, si i-a incurcat batranei toata canepa, ori necazul cu Irinuca de la Brosteni, careia i-a daramat bojdeuca, impreuna cu un var al sau, pravalind un pietroi din deal si omorandu-i o capra.
Privite din alt unghi de vedere, Amintirile lui Creanga pot fi socotite si o monografie a scolii de odinioara, in descrierea careia vin pagini despre invatatura de la Humulesti, de la Brosteni, de la Falticeni si, in sfarsit, cea de la Socola – lasul fiind ultimul popas al studiilor lui Nica, atat teologice, cat si pedagogice, in urma carora, in locul baiatului nazdravan, care fusese pana atunci, se ivi preotul si invatatorul Ion Creanga, un tanar aproape format, un scriitor cult, care a sorbit cu nesat din izvorul de apa vie al literaturii populare, luand acea alura de invingator din Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. in lunga calatorie a baiatului de la Humulesti spre paginile Istoriei literaturii romane, a lui George Calinescu, au mai avut loc doar doua evenimente demne de semnalat: primul il constituie faptul ca, la scoala Normala din Iasi, el l-a avut ca profesor pe Titu Maiorescu, mintea cea mai luminoasa a timpului si mentorul Junimii; al doilea ca, in timp ce profesa ca invatator, l-a cunoscut pe revizorul scolar Mihai Eminescu, care l-a indemnat sa scrie. Iata, deci, caror cauze si influente il situam pe Ion Creanga intre povestitorul popular de har si scriitorul cult de mai tarziu.
Infatisarea satului de odinioara se face in structuri concentrice, prin oralitate, autorul povestind ca si cum ar avea permanent in fata un auditoriu curios. Nica este personajul principal cel mai reusit din lumea copilariei: el devine erou al acelor aventuri minunate, iar – la maturitate – povestitorul lor, prin aceasta dedublare, uimit el insusi de ceea ce a facut si ceea ce a devenit. Smaranda este o mama iubitoare, harnica, priceputa in multe taine populare, totodata exigenta cu fiul sau, pe care vrea sa-l faca om cu stiinta de carte; pe cand tatal e mai domol, mai calculat si, uneori, mai ingaduitor fata de copiii sai, pe care-i vedea abia la sfarsitul saptamanii, cand se intorcea acasa obosit de la munca din padure.
Parintele Ioan este duhovnicul si indrumatorul satului, pe cand badita Vasile numai dascalul cu har, iubit de elevii sai. Umorul este realizat prin surse diferite: folosirea a numeroase proverbe si expresii populare, denumiri hazlii, infatisarea unor situatii comice, dialoguri taranesti pline de farmec. Toate acestea degaja o viziune optimista asupra satului lui Creanga, care pare centrul universului, iar el – copilul universal, pe care trebuia sa-l cunoastem si noi, prin intermediul Amintirilor din copilarie.
Ai vreo nelămurire?