Cosbuc isi inzestreaza eroii cu o mare naturalete. Gandurile, gesturile, miscarile exprima puritate. Daca in poezia anterioara fata era cea care-si exprima naduful, aici flacaul e chinuit de capriciile iubitei; el resimte o ciudata suferinta amestecata cu nedumerire si ciuda, provocata de atitudinea fetei.
Rememorarea clipelor de iubire (“Am sa merg mai inspre seara / Prin dumbravi ca mai demult, / In privighetori sa-mi para / Glasul Linei ca-l ascult”) alterneaza secvential cu nedumerirea (“si, cand trec, Lina s-ascunde, / Ii vorbesc, si nu-mi raspunde. / Nu-mi raspunde! / si-o intreb, si nu-mi raspunde! / si ma mir – ce i-am facut!”). Acest joc al alternantelor exprimata o derutanta labilitate a starilor sufletesti. Chipul fetei, pastrat in sufletul tanarului, aduce cu sine imaginea candorii, a frumusetii pure: “Vantul ii salta-n cosita / si-i facea floare-n obraz” (…) Ochii unui inger scump au albastrul de cicoare (…) Ochii ei frumosi si dragi”.
Exclamatiile si interogatiile retorice au rezonanta unor ecouri care frang inima indragostitului. Mania fetei, inexplicabila pentru flacau, este ilustrata printr-o comparatie de sorginte populara, extrem de sugestiva: “si vedeam ca-i umbla ochii, / Umbla ochii! / Ca la serpi, ii umbla ochii, / si ma mir ce i-am facut!”. Dorul, iubirea sunt exprimate tot prin sintagme metaforice si comparatii apartinand limbajului poetic popular: “Azi ard hainele pe mine, / Mi-e greu capul ca de lut, / Stau in prag – si ea nu vine”.
In intregul ei, poezia este cantecul unei varste ingenue.
Ai vreo nelămurire?