Mara de Ioan Slavici

Incadrarea intr-un(o) curent/ perioada/ epoca literar(a)

Pana la Mara de Ioan Slavici, romanul fusese reprezentat de autori precum D. Bolintineanu (Manoil si Elena), M. Kogalniceanu (incercarea de roman Tainele inimei), N. Filimon (Ciocoii vechi si noi), M. Eminescu (fragmentul de roman Geniu pustiu), B. P. Hasdeu (Ursita – roman istoric). Paralel cu publicare de catre Ioan Slavici a romanului in revista Vatra in 1894, D. Zamfirescu incepe publicarea primului volum din ciclul Comanestenilor (Viata la tara) in revista Convorbiri literare (1895).

Mara apare in volum abia in 1906 la editura revistei Luceafarul, cand devine cunoscut si publicului larg, marcand un moment important in evolutia romanului romanesc.

I. Slavici apartine epocii marilor clasici, facand parte din societatea Junimea (alaturi de ceilalti capi ai literaturii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea – Eminescu, Creanga, Caragiale) si meritul sau in dezvoltarea literaturii romane este legat, in general, de activitatea sa nuvelistica, desi romanul Mara va egala nuvele precum Moara cu noroc, Budulea Taichii, Popa Tanda sau Gura satului. Din cele sapte romane, Mara, roman traditional realist, este cel mai izbutit.

-Titlu. Tema. Elemente de structura si compozitie.-

Daca la aparitie ecourile critice au fost destul de retinute, in perioada interbelica optica asupra romanului se schimba: G. Calinescu il considera “aproape o capodopera”, T. Vianu spune ca este primul roman obiectiv al Ardealului, iar serban Cioculescu il vede ca cel mai bun roman inainte de Ion al lui Rebreanu.
In privinta titlului, au existat obiectii inca de la inceput, N Iorga opinand ca un titlu mai potrivit ar fi fost “Copiii Marei”, intrucat mai bine de jumatate din roman este ocupata de destinele Persidei si al lui Trica. Observand “vigoarea extraordinara” a personajului, G. Calinescu spune ca titlul s-ar justifica pentru ca: “Mai vie decat toti este Mara. Ea infatiseaza tipul comun al femeii mature de peste munti si in genere al vaduvei, intreprinzatoare si aprige. Proportia aceasta de zgarcenie si de afectiune materna, de hotarare barbateasca si de sentiment al slabiciunii femeiesti e facut cu o arta desavarsita si intr-un stil sec ce topeste termenii dialogului dialectal, pastrandu-le totusi culoarea locala cu ajutorul exclamatiilor.” (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Buc, Ed. Minerva, 1982, p. 512)

Tema romanului o reprezinta viata targurilor transilvanene la mijlocul secolului al XlX-lea, fiind, deci, roman social.

Este structurat in XXI de capitole, ale caror titluri sugereaza temele si motivele literare abordate – socialul, educatia, psihologicul, familia, iubirea, norocul, casatoria etc.

-Trasaturi specifice-

Romanul prezinta o lume a targovetilor si a breslasilor, spatiul de desfasurare fiind redus la zona Lipova – Radna – Arad (se muta doar ocazional in alte zone geografice – Viena). Nu este vorba, totusi, de zugravirea “sufletului taranesc de peste munti”, asa cum sugera G. Calinescu (op. cit., p. 511), ci de viata targului transilvanean, vazut, e drept, ca o prelungire a lumii rurale si apropiat ca mentalitate de aceasta.

Notiunea asociata cel mai des cu Mara este cea de roman fresca, in sensul ca destinele individuale evolueaza numai in context social. Omogenitate etnica si religioasa constituie obstacol numai in rare cazuri, pentru ca romanii traiesc alaturi de nemti, sarbi, maghiari fara mari conflicte, conform unor reguli nescrise, dar respectate de toti. Natl si Persida isi vorbesc in romana si in germana, iar in final, dupa ce se naste copilul, Mara va accepta chiar botezul lui in alta religie decat a sa, dupa ce se opusese, ca si familia lui Natl, casatoriei celor doi, din considerente etnice si religioase.

Un observator excelent se dovedeste a fi Slavici in descrierea lumii breslelor transilvanene de la mijlocul secolului al XlX-lea, cu viata meseriasilor, munca in ateliere, traditiile pastrate in sanul acestor bresle, surprinzand inclusiv relatiile dintre calfe si stapani sau concurenta dintre ucenici. Au fost remarcate episoadele in care sunt prezentati cojocarul Bocioaca si ucenicul sa, Trica, macelarul Hubar si fiul-ucenic Natl; felul in care acestia se pregatesc sa dea dovada priceperii lor, devenind maistrii in breslele respective, constituie adevarate documente de epoca. La fel pot fi considerate si descrierile targului de toamna de la Arad sau a culesului viilor in Podgoriile Aradului.
Dincolo de planul social, Slavici este interesat si de sondarea sufletului uman, de crizele individuale si de conflictele omului cu el insusi si, in acest sens, analiza psihologica va completa cu succes materialul epic. Mediul prezentat are un caracter inchis, arhaic, iar incalcare oricarei reguli (nescrise) produce veritabile cutremure in viata individului. Pentru cei doi tineri indragostiti, viata impreuna, chiar daca este bazata pe iubire, este dura, cu atat mai mult cu cat nu au acceptul familiei (dezechilibrul se observa mai ales la Natl, caracter mai slab decat Persida, care simte presiunea vietii si cedeaza la un moment dat). Cand il vor primi, lucrurile se vor aranja aproape de la sine.

In finalul romanului, cand situatia parea a intra pe fagasul normal, Hubar este ucis de catre Bandi, copilul sau nelegitim, care da semne de dementa. Desi N. Iorga spunea in 1906 ca o noua editie a romanului ar trebui sa elimine acest episod neconcordant si in contradictie chiar cu titiul capitolului (“Pace si liniste”), acest final este motivat estetic si, mai ales etic. Despre Slavici se stie ca este un moralist, care prin activitatea sa literara si publicistica a incercat sa-si exprime propriile principii de viata: necesitatea unui echilibru si constiinta masurii (aceeasi intentie moralizatoare apare si in nuvele). Hubar a comis un pacat, nerecunoscandu-si copilul si lasand-o pe mama lui Bandi, Reghina, sa moara in mizerie, prin urmare trebuie pedepsit. Cat priveste motivatia estetica, G. Calinescu observa: “Constructia romanului e sigura, bine rostogolita, cu nimic artificial nicaieri, iar incheierea vine cand toate faptele sunt coapte spre a-si da rostul. Uciderea insasi a' lui Hubar de catre Bandi se indreptateste prin ereditate, caci Bandi e copilul unei nebune, el insusi cu simptome de dementa treptat indicate (sfiala, domesticitatea excesiva pe langa cineva, crize epileptiforme cu muscaturi) si omorul nu e decat ultimul act al izbucnirii nebuniei.” (G. Calinescu, op. cit, p. 513)

La nivelul instantelor comunicarii, observam un narator omniscient, care pastreaza urmele subiectivitatii moraliste: prin intermediul vorbirii indirect libere, naratorul isi exprima, de fapt, propriul punct de vedere asupra personajelor sau actiunii, intersectandu-se cu gandurile Marei: “A ramas Mara, saraca, vaduva cu doi copii, saracutii de ei, dar era tanara si voinica si harnica (…)” [s.n.], sau reprezinta o voce colectiva, ca un fel de gura a satului (suprapusa, din nou, peste gandurile Marei): “Cu cine adica sa se fi potrivit Persida, daca nu cu Codreanu?”.
Evenimentele decurg in ordine cronologica, constructia este rationalista, deductiva, nararea se face la persoana a III-a, personajele pot fi incadrate in tipologii, actiunea este oarecum previzibila. Caracterizarea personajelor
Cele doua figuri care domina romanul sunt Mara si Persida, ca doua simboluri – mama si fiica. Daca “Mara e un caracter, Pesida e un destin, prima inseamna stabilitate si forta, cealalta devenire semnificativa si exemplara” (Magdalena Popescu, Slavici, Buc, Ed. Cartea Romaneasca, 1977).

Caracterizarile sunt facute direct dar si indirect, rezultand din actiune, limbaj, monolog interior. Mara este un personaj gata format, fara evolutie, prezentat fizic inca din primele pagini. Trasatura ei dominanta transpare in contrastul dintre aspectul fizic – “muiere mare, spatoasa, greoaie si cu obrajii batuti de soare, de ploi si de vant” – si calitatile sale morale: inventiva, pragmatica, adaptabila, intreprinzatoare.

Pentru ca ramasese vaduva cu doi copii, Persida si Trica, munceste din greu pentru a le asigura un trai decent. Este gospodina, precupeata, afacerista (ia in arenda podul umblator de pe Mures pentru a face un ban in plus). Pentru ea, cei doi copii sunt “cei mai frumosi si mai destepti”, si nu scapa nici o ocazie de a le gandi viitorul prin comparatie cu oamenii pe care ii admira: “Asa are sa fie Persida mea!”, “Asa are sa fie Trica al meu!” spune ea de fiecare data cand identifica o persoana pe care o place. Respectandu-le personalitatea, le da dreptul de a lua singuri decizii si chiar cand Persida hotaraste sa treaca peste cuvantul mamei si sa se casatoreasca, dupa un moment de suparare, se simte mandra de caracterul ei puternic. Harnica si chibzuita, cu un puternic spirit matern, ea aduna ban langa ban, pe care ii depoziteaza in “trei ciorapi” – “unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica. Nu e chip sa treaca o zi fara un craitar in fiecare din cei trei ciorapi”.

Personaj complex, ea depaseste tipul avarului in care este adesea asimilata. Banii agonisiti din greu si numarati cu evlavie in fiecare seara nu constituie un scop in sine, ci o modalitate de prevenire a necazurilor si de ajutare in viitor a copiilor. Este adevarat ca nu se indura sa cheltuiasca din ei – desi bine chivernisita, ea continua sa se imbrace saracacios si sa planga de mila copiilor (exista aici acel tip de siretenie a omului, pe care il vom intalni si la Vitoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu, ca un mijloc de manipulare a sufletelor miloase din jur sau de controlare a situatiei), nu plateste pentru Persida taxa de la manastire, profitand de slabiciunea maicii Aegidia pentru fiica sa, nu da bani pentru a-l scuti de militarie pe Trica, iar la botezul nepotului anunta ca va darui o suma, ce ramane tot la ea. Insa aceste gesturi nu pot fi discutate in afara mediului in care traieste Mara: singura si vaduva intr-o societate patriarhala, ea invata lectia umilintei si, de aceea, tot ce va face se va subordona unei necesitati de trai decent, de asigurare a zilei de maine, sau chiar a unei pozitii sociale. Avaritia ei nu tine de patologic, asa acum se intampla in cazul avarilor din clasicismul european – la Moliere, ori la B. st. Delavrancea – Hagi Tudose.

Celalalt personaj pilon – Persida – se impune prin dramatismul trairilor sale, prin forta cu care reuseste sa invinga toate greutatile vietii si prejudecatile unei societati marcate inca de traditie. Avand o personalitate dominatoare, ea este in copilarie salbatica si jucausa, trasaturi imblanzite de anii petrecuti in manastire. Din momentul in care va reveni in societate si se va indragosti, celelalte personaje se vor raporta la numele ei: Mara devine “mama a Persidei”, (desi inainte Persida era “fiica Marei”), Trica este recunoscut drept “frate al Persidei”, chiar si Natl va deveni, dupa casatorie, “barbatul Persidei”. Mare parte a romanului analizeaza cu precizie psihologica dezvoltarea sentimentului de iubire dintre Persida si Natl, impotriva carora nu pot sta nici parintii, nici deosebirile de neam sau religie. Casatorita, ea se transforma in sotia model – harnica, intuitiva, gospodina, inteleapta, tandra, feminina. Firea sa puternica va fi completata de iubire si ambele o vor ajuta sa infrunte piedicile si sa-si sustina sotul in cele mai grele momente din casnicie. Din acest punct de vedere, ea este o urmasa demna a Marei – N. Manolescu observa ca Persida este o “Mara juvenila, pe cale de a lua, cu varsta, obiceiurile si infatisarea mamei saie” (N. Manolescu, Arca lui Noe, Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, p. 125). Spre deosebire de personajul Marei, Persida este urmarita in evolutie, la fel ca si fratele ei, Trica, iar din acest motiv, i s-a recunoscut textului si caracterul de Bildungsroman.

-Stil. Limbaj.-

Ca mai toti junimistii, Slavici a fost preocupat de probleme de limba si stil, criticand aspru orice abatere de la norma. El este un scriitor anticalofil, cu fraza sobra, ingrijita, in care intentia etica este ascunsa sub un proverb, o zicala, o “vorba” (“Cine ce poate” – titlul unui capitol, “Ce-i in mana nu-i minciuna”, “Omul vede cu ochii, aude cu urechile, da cu socoteala si se scoate in cele din urma cum este orisicat de mult te-i sili sa-i pari altfel”). Nota definitorie a stilului este oralitatea (diferita, totusi, de cea a lui Creanga), data de stilul indirect liber, de numeroasele interogatii si exclamatii retorice, de arhaismele fonetice si de regionalisme: “Ca i-o fi greu?! Sa-i fie! N-ai ce sa-i faci. Trebuia sa treaca si prin asta!”, “O! tare ii era Marei draga fata ei! Fata ei, saraca!”, badanie, harsit, obidoasa, creitar, florini etc.
Descrierile sunt putine si lipsite de lirismul de mai tarziu al unui Sadoveanu, dominanta este naratiunea in care sunt inserate elemente de analiza psihologica. Evenimentele sunt prezentate prin inlantuire si evolueaza gradat spre punctul culminant si deznodamant.