Consideratii generale: “Monastirea Argesului” este o balada cu elemente de legenda, bazata pe ideea ca nu se poate cladi nimic durabil, fara o jertfa. '
Mitul jertfei pentru creatie este stravechi; el circula si in Balcani, dar numai la noi este legat de un edificiu cunoscut: vestita biserica de la Curtea de Arges “Monastirea Argesului” a fost publicata de Vasile Alecsandri.
Titlul are caracter explicativ, autorul anonim refacand momentele zidirii Manastirii Argesului, din porunca lui Negru Voda (Neagoe Basarab).
Structura compozitionala. Momentele subiectului:
Balada este alcatuita din cinci parti care ar putea fi rezumate in tot atatea idei:
1. Alegerea locului viitoarei manastiri;
2. Surparea repetata a zidurilor si visul lui Manole;
3. Sosirea Anei la locul zidirii;
4. infaptuirea jertfei creatoare;
5. Moartea lui Manble si a celorlalti zidari.
I. Primele versuri cuprind expozitiunea baladei: intr-un spatiu de mare frumusete (“Pe un mal frumos”), Negru Voda coboara de-a lungul Argesului, insotit de zece zidari. Dintre acestia, Manole este cel mai bun, el fiind ales de soarta sa ridice manastirea – parte componenta a Creatiei universale.
Scopul acestei calatorii il constituie gasirea unui anumit loc in care Voda nazuia sa ridice acest lacas:
“Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire”
Acest moment constituie intriga actiunii.
indrumat de un “ciobanas” intalnit in cale, Negru Voda regaseste acest spatiu care, dintru inceput, se vadeste a fi nefast; ca dovada sta: “Un zid parasit / Si neispravit” la care cainii urla “a mortiu” ca si cand ar fi blestemat.
Creatorul anonim sugereaza astfel ca, in acest spatiu care refuza zidirea unui lacas, pamantul va trebui sa fie imbunat cu o jertfa. Neinduplecat, domnitorul le cere mesterilor sa inceapa lucrul.
II. Desfasurarea actiunii se situeaza intr-un timp neprecizat, prelungit parca la infinit:
“Mesterii grabea,
Sforile-ntindea,
Locul masura
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica”.
Dar truda lor este zadarnica, intrucat noaptea, pamantul se razvrateste si darama tot ceea ce inaltasera ziua.
Nemultumit, voievodul ii ameninta cu imolarea', adancind drama pe care o traiau zidarii.
in toiul acestor framantari, nefericitul Manole are un vis prevestitor: se facea ca “O soapta de sus” ii cere sa puna la temelia bisericii pe cea dintai sotie sau sOra care va veni a doua zi, in zori “Aducand bucate / La sot ori la frate”. Cei zece zidari facura legamantul de taina si de moarte, lasand sortii destinului sa aleaga jertfa.
III. A doua zi in zori, cu sufletul sfasiat de neliniste, Manole scruteaza departarile; cand isi vede sosind tanara sotie, drama lui sufleteasca devine coplesitoare:
“Cat el o zarea, Inima-i sarea, In genunchi cadea Si plangand zicea:
Da Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-ntoarca din cale!”
De doua ori se roaga Manole ca Dumnezeu sa dezlantuie natura; de doua ori, ruga ii este ascultata, dar nici potopul si nici vantul n-o abat pe Ana din drum.
Cumpana destinului Anei inclina spre moarte si femeia va deveni jertfa creatoare pe care se va inalta biserica.
IV. Partea a IV-a constituie momentul culminant al baladei. Acum, nefericitul mester va trece la implinirea visului fara de care nu-si putea realiza menirea de Zamislitor; si, pentru ca minunea creatiei sa se poata infaptui, este utilizata conventia jocului:
“Stai, mandruta mea,
Nu te sparia.
Ca vrem-sa glumim
Si sa te zidim!”
In scena imolarii, zbuciumul Anei devine dramatic, pe masura ce zidurile cresc in jurul ei:
“Manoli, Manoli
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange …
Copilasu-mi frange!”
La randul lui, mesterul este sfasiat intre iubirea pentru Ana si idealul ridicarii bisericii. Si cum cele doua iubiri nu pot fi separate, Manole le contopeste intr-un singur altar.
Finalul partii a IV-a devine coplesitor prin repetitie si gradatie: pe masura ce noaptea mortii creste odata cu zidul, glasul Anei se aude tot mai stins:
“Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge!”
V. Ultima parte a baladei rezolva destinul lui Manole si pe al celorlalti zidari. Cand minunea manastirii a fost gata, Voda a dorit s-o pastreze numai pentru el; astfel, a dat ordin sa se ridice schelele, pentru ca mesterii sa moara pe acoperis si sa nu mai poata cladi, pentru altcineva, o astfel de opera de arta.
Asemenea personajelor mitologice Dedal si Icar, mesterii incearca sa se salveze, facandu-si aripi din sindrila; tentativa se incheie cu un esec si fiecare dintre ei moare, de parca pamantului nu i-ar fi ajuns o singura viata.
Manole ramane ultimul. Cand se pregateste sa se arunce in vazduh, glasul Anei il face sa cada mort, pentru ca numai astfel Manole se contopeste cu biserica si reface, in eternitate, casnicia cu Ana. (deznodamantul).
Ai vreo nelămurire?