Pe drept cuvant Dumitru Radu Popescu este considerat “autor fundamental” in proza si in dramaturgie. Asa cum bine s-a observat insasi lumea povestirilor, nuvelelor si romanelor sale este “o lume teatrala” (Mircea Iorgulescu), in care “prozatorul vede scenic” (Marin Sorescu) iar “motivele si temele prozei sale se regasesc in teatru” (Ion Vlad).
Dramaturgia acestui puternic creator cuprinde nu mai putine decat 38 de titluri, in genurile dramei istorice, tragediei, pieselor de factura filozofica teatrului poetic, teatrului politic, elegiilor, comediilor satirice (in care, mai totdeauna, se implica si tragicul in deghizari carnavalesti).
Piesele Muntele si Doua ore de pace ne apar inrudite prin numitorul comun al ingemanarii poeziei, istoriei si politicii. Ambele sunt ample meditatii despre permanenta patriei, inteleasa ca permanenta a celor ce o zidesc, o apara, ii fauresc independenta si o transmit urmasilor drept suprema justificare a trecerii prin viata discurs si dezbatere asupra vitejiei si nemuririi, dobandite prin decontarea sufletului unui popor care-si sacrifica glia strabuna socotind-o vatra, altar si mormant regenerator.
In Muntele, relevare moderna a unei pagini din istoria tarii, dramaturgul realizeaza un colocviu de etica existentiala si politica Lisimah, cel ce vrea sa fie cotropitorul, inarmat cu o religie a fortei brutale, pentru care legea este forta celui mai tare, se intalneste cu o etica necunoscuta lui, aparent de neacceptat: este etica tanarului rege Dromichaites, ingrijitorul de “stupul tarii” si paznicul linistii care-si are firescul drept conditie. O lumina ce vine din timp si din glia strabuna razbate firesc in lume, impunand un comportament vital, eroic. Getii lui Dromichaites ii bat pe invadatori, il captureaza pe fiul fostului general al lui Alexandru, dar i-l inapoiaza tatalui in schimbul pacii. Satrapul, furios, va trece Dunarea cu razboi crancen, insa oastea sa, invinsa razbita de foame si de sete, e incercuita, capetenia insasi prinsa si dusa de un abil trimis al scitilor la cetatea Helis. Aici regele scit e nevoit sa-si convinga ostasii, rationand ca o invoiala prieteneasca este mai buna decat razboiul, pe cel biruit obligaridu-l, tot cu vorba dulce, “printr-o amicala lectie de morala” sa-si recunoasca eroarea
Ai vreo nelămurire?