Asadar, drama umana consta in caracterul fragmentar si limitat al cunoasterii si, respectiv, in conditia fapturii umane de “fragment” neinsemnat al Marelui Tot. Feluritele si umilele organe si simturi umane – despartite unele de altele prin “ziduri ale tacerii” – nu pot asigura obsesiva accedere la intelesul lumii ca Totalitate, ca manifestare a Unitatii divine. Din acest motiv, iluzoria inzestrare cu altfel de organe – abstracte – de care nu dispune decat sfera (simbolul perfectiunii si al totalitatii), este, pe fondul unei cumplite senzatii de rarefiere a trupului, cat se poate de legitima: “Trupul meu fara frunze, / trupul cerbos / rarindu-se-n spatiul liber / dupa legile numai de os, / neaparate mi-a lasat / suave organele sferii, / intre vaz si auz, intre gust si miros / intinzand ziduri ale tacerii”.
Precara si inacceptabila conditie “a omului este exprimata prin marci semantice ale frustrarii, ale bolii si inexistentului” (“mi-a disparut”, “mi s-a topit”, “ma doare”, “sunt bolnav” “nu exista”, “eclipsa”) si prin “multitudinea vocabulelor utilizate la forma lor negativa”: “neauzul”, “nevazul”, “neinventat” (Stefania Mincu, op. cit.).
Elegia a zecea este rodul prin excelenta al unei stari sufletesti de factura baroca. Aspectul excesiv (teatral) al “plangerii”, oscilatia si alternanta starilor – si chiar trairea simultana a contrariilor – se conjuga cu disponibilitatea – de asemenea, strict baroca – a asumarii unor roluri imaginare, adica a convertirii mentale a fictionalului in realitate si a realitatii in fictiune (fictionalizarea nonfictionalului).
Teatralitatea, ca expresie a abundentei emotionale, se subsumeaza unuia dintre principiile de baza ale artei baroce: stralucirea tragica, In esenta ei, nevoia de stralucire are menirea de a anestezia o leziune psihica, un conflict interior, o rana launtrica provocata de constiinta damnarii fiintei omenesti etc. In pofida aparentei, actul compensator al stralucirii baroce – de o maxima evidenta in aceasta “plangere” a lui Nichita Stanescu – nu este declansat de o stare de plenitudine vitala, ci, dimpotriva, de o revolta provocata de asa-numita precaritate a fapturii umane.
Ai vreo nelămurire?