In plina criza a republicii – in Orient, Mitridate al Vl-lea pornise cel de-al treilea al sau razboi cu Roma (74-63 i.e.n.), in Hispania luptele cu dizidenta lui Sertorius erau in toi, pe intreaga Mediterana calatoriile erau un risc permanent cauzat de dominatia piratilor, iar, in cetate chiar, luptele politice dintre optimati si populai sfisiau viata publica dupa moartea lui Sulla – izbucneste in Campania, in 73 i.e.n., marea rascoala a sclavilor.
Rascoala lui Spartacus, avea sa zdruncine din temelii structurile republicane ale Romei. Folosirea muncii servile ce incepuse a lua amploare inca din vremea lui Cato cel Batran inlocuind munca libera in agricultura, in atelierele mestesugaresti, in mine, in constructii, determinase cresterea nemasurata a numarului de sclavi si, de aici, a problemelor iscata proprietarilor, cum au fost rascoalele siciliene, cu greu inabusite de Marius.
Iar in Spartacus miscarile sclavilor si-au gasit un conducator iscusit, nu numai un veritabil mar” tactician al razboiului, ci si un fin cunoscator al vietii politice romane. Trac de origine, luat de la oile sale intr-un corp militar auxiliar roman, vandut ca sclav in urma unei dezertari nereusite, ajunge, datorita inteligentei sale ascutite si calitatilor ostasesti – Sallustius: “era maret prin fortele sale fizice, si spirituale” -, gladiator si apoi instructor (ca libert, la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, din Capua. Conspirand cu alti 200 de gladiatori planul unei mari evadari si fiind descoperit, reuseste sa se refugieze, cu inca 70 de camarazi, in relieful protector de la poalele Vezuviului. Acolo aduna pe toti nemultumitii, cei mai multi – sclavi evadati, dar si tarani liberi ruinati, incat, la un moment dat, dispune de o trupa nu numai numeroasa, ci si, cu toata inferioritatea armamentului, superioara unitatilor romane, datorita disperarii cu care astfel de oameni se bateau.
In acest inceput – anul 73 i.e.n. – determinante pentru cresterea si succesul miscarii au fost prestigiul si iscusinta lui Spartacus, care-i depasea net nu numai pe ceilalti sefi ai rasculatilor (Crixos si Fnomai), ci si pe comandantii romani cu care se infrunta.
Plutarch, care demonstreaza o buna cunoastere a epocii si a oamenilor, il caracterizeaza astfel: “El semana mai mult'cu un elin instruit, decat cu un barbar”. La inceput, autoritatile romane considera minora rascoala, neacordandu-i decat importanta locala, ceea ce a protejat miscarea, permitandu-i consolidarea pe seama armamentului capturat prin infrangerea micilor trupe romane trimise contra sa. Astfel ca, in momentul in care Caius Claudius Glabrus isi indreapta spre Vezuviu pe cei 3 000 de legionari destinati zdrobirii miscarii ce incepuse a ingrijora Roma, Spartacus dispunea de o trupa bine dotata si numeroasa. Printr-o manevra iscusita – coborarea unui versant prapastios al muntelui pe funii impletite din corzi de
vita salbatica – Spartacus isi aduse ostenii in spatele legionarilor lui Glabrus, ce ocupasera unica poteca de coborare de pe Vezuviu, nimicind numeroasa oaste si capturind echipamentul si armamentul bogat al acesteia.
Ecoul infrangerii lui Glabrus odata cu hotararea lui Spartacus de a se desprinde de Vezuviu pornind marsul spre nord tulbura in asa masura Roma, incat senatul decide sa-i opuna o mare armata, comandata chiar de un pretor. Angajind lupte de hartuiala, in care invinge pe legatii pretorului, Spartacus scade puterea acestuia si apoi da atacul decisiv, zdrobind chiar grosul armatei comandate de Publius Varinius. Din acest moment, in miscare apar divergente datorate scopurilor diferite pe care grupurile etnice le urmareau.
Parte din armata sclavilor, in frunte cu Spartacus, formata din traci (eventual si gali), voia sa se repatrieze strapungand prin nord, peste Alpi. Alta parte, in care predominau germanii si taranii liberi (eventual si gali narboni sau cisalpini), sub comanda lui Crixos, decide sa ramana in Peninsula italica, separandu-se de Spartacus. in acelasi timp cu manifestarea acestor divergente, senatul, infricosat de amploarea miscarii, incredinteaza inabusirea ei ambilor consuli, Cnaeus Cornelius Lentulus si Luciu s Gellius Poplicola. in Apulia, in piemontul lui Garganus, sclavii comandati de Crixos sunt invinsi, insusi Crixos este ucis in lupta (72 i.e.n.). Spartacus nu reuseste sa-l mai ajute pe Crixos, caruia ii organizeaza funeralii marete, probabil spre a-si apropia resturile oastei sale, dar ajunge oastea consulara, careia ii da cateva lovituri indraznete, desprinzandu-se de ea.
Ai vreo nelămurire?