“In poezia lui Octavian Goga dam de structura poeziei lui Emi-nescu, dar astfel acoperita incat abia se baga de seama. Goga a intuit mai bine decat oricare geniul poetului Doinei si a stiut sa-l continue cu materie noua “.

George Calinescu

Despre cel mai de seama liric social ardelean, Octavian Goga, s-a spus ca este “poetul patimirii noastre”, deoarece majoritatea creatiilor sale artistice au ca principala tema infatisarea durerii de veacuri a romanilor din Transilvania si a dorintei acestora de a se uni cu tara.

Se mai vorbeste si despre mesianismul lui Octavian Goga, adica despre acea capacitate a sa de a dori si a prevedea, la fel ca Mesia, eliberarea neamului sau. Aceste afirmatii pornesc fie de la limbajul bisericesc al unor poezii ca: Rugaciune, Noi, Apostolul, Dascalita si altele, cat si de la tonul prevestitor de bine al unor creatii cum ar fi: Plugarii, De la noi, Ne cheama pamantul, Cantece fara tara.
Universul sau poetic este specific lumii ardelene de la sfarsitul secolului trecut: afirmarea dorintei de unire cu tara, exprimarea unor idealuri si caracteristici milenare ale poporului roman, compatimirea pentru truda si viata oprimata a plugarilor, evocarea unor figuri centrale ale satului: preotul, invatatorul, dascalul de strana, lautarul.

Prin toate acestea, cat si prin activitatea sociala desfasurata pentru unirea Ardealului cu Romania, a muncii intense ca prim-ministru, dupa unire, pentru emanciparea culturala si economica a tarii, pentru prosperitatea intregului nostru neam, confirma mesianismul lui Octavian Goga.

RUGÄ‚CIUNE

“Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alama. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat… Am vazut in scriitor un semanator de credinta si un semanator de biruinta”.

Octavian Goga

Volumul de debut, Poezii, aparut in 1905, se deschide cu opera Rugaciune, prin care se face o evocare lirica a satului ardelean, slavit de veacuri de poetii tarii, dar tanjind dupa libertatea sociala si nationala.

Poezia are ca motto fragmentul de mai sus, din Marturisirile literare al autorului, carora el le ramane fidel in intreaga activitate sociala si artistica.
In poezia Rugaciune, creatorul incearca sa se adreseze Mantuitorului, cu implorarea de a elibera poporul roman din Transilvania, aflat sub o dubla oprimare. Poetul este ratacitor si cu ochii tulburi de lacrimi, cazand in genunchi in fata Mantuitorului, pe care-l roaga sa-i oranduiasca mai bine cararea si sa-l ajute sa cante durerea neamului sau. El simte in piept suferintele celor oprimati, iar sufletul ii este adapat la izvoarele de lacrimi ale acestora, de aceea se adreseaza parintelui ceresc cu rugamintea ca “In veci spre cei ramasi in urma / Tu, Doamne, vazul meu indreapta!” Cantaretul ar dori ca Dumnezeu sa-i dezlege mintea si sa-l invete “legea farmecelor firii”, sa-i presare puteri in brate si in suflet, “taria urii si-a iubirii”.

Astfel, el vrea sa plamadeasca lumina cantecelor sale in sufletele celor multi, de aceea il roaga pe Parintele ceresc: “Da-mi tot amarul, / Toata truda, /Atator doruri fara leacuri, / Da-mi viforul in care urla / si gem robiile de veacuri”.
Pentru atingerea acestor idealuri, autorul se lipseste de pasiunile personale, ca sa-si insuseasca “durerea altor inimt, sa poata plange nu rosturile sale, ci Jalea unei lumi, Parinte, / Sa planga lacrimile mele”. In sufletul lui se va strange astfel amarul atator doruri ale neamului sau, al durerilor fara leacuri ale strabunilor, viforul care i-a indemnat odinioara in lupta si “Durerea lor infricosata /In inima tu mi-o coboara”.

Cu trupul si cu sufletul incarcate de furtuna acestor simtaminte, autorul vrea sa aiba glas de arama pentru a rosti “Cantarea patimii noastre”.
Incarcata de semnificatii, realizata artistic pe masura acestei tensiuni, poezia Rugaciune deschide, anunta si sustine intregul drum artistic al lui Octavian Goga, despre care George Calinescu afirma: “Izbitor de la inceput in poezia lui Octavian Goga este tonul profetic, mesianismul. Poetul inalta Cantarea patimirii noastre si cade in genunchi in fata lui Dumnezeu”… De atunci – am adauga noi – cititorii romani “cad in genunchi”, in semn de admiratie in fata celui care a fost cel mai mare poet si artist ardelean din perioada unirii acestui tinut cu patria muma.

APOSTOL

“Poet al patimirii noastre”, Octavian Goga se afirma printr-o tematica patriotica, devenind vocea reprezentativa a romanilor din Transilvania, care cerea cu insistenta unirea cu tara.

O forma a traditionalismului promovat de el este si alegerea unor personaje reprezentative care sustineau dorintele celor multi si saraci.
Apostolul este “un batran preot”, “Mosneag albit de zile negre”, care povesteste satenilor despre faptele eroice ale strabunilor.
La auzul cuvintelor sale, “Mosnegii toti framanta lacrimi”, iar tineri “strang praseaua! Cutitului din cingatoare!”

Apostolul este comparat cu un mag, care prevesteste “clipa razbunarii sfinte ” -pare evident indemnul poetului catre romanii din Ardeal sa se ridice la lupta pentru unirea cu tara, ideal care se va implini curand.

Poezia este alcatuita din sase strofe, a cate opt versuri fiecare, cu masura de opt silabe si rima imperechiata, Octavian Goga dovedindu-se un epigon eminescian, patriot si talentat.

Trimite prietenilor

Ai vreo nelămurire?

Tagged: