In marturisile sale, Octavian Goga isi exprima crezul despre menirea poetului si a poeziei afirmand: “Eu, gratie structurii mele sufletesti, cum am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al umanului din care face parte, un om care filtreaza prin sufletul sau durerea poporului si se transforma intr-o trambita de alarma.
Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte.” Poezia “Rugaciune”, care deschide volumul intitulat “Poezii” din 1905 este o arta poetica in care O. Goca isi exprima aceeasi conceptie despre poezie, pe care o sustinea si in marturisile sale literare.
Titlul “Rugaciune” sugereaza tonalitatea de implorare patetica, rascolitoare,in care este scrisa poezia. In prima strofa poetul apare in ipostaza calatorului obosit de drumurile vietii, aflat la o rascruce, tulburat de cumpana existentiala in care se afla. Constient de dificultatea optiunii, el implora ajutorul divinitatii.
Epitetele “ratacitor”, “tulbure”, “istovit”, neputincios”, precum si metaforele “prapastie”, “negura”, reprezinta simboluri ale zbuciumului launtric al potului, ale oboselii sale spirituale. In strofa a doua se accentueaza patetismul rugii si se da o explicatie a derutei interioare a poetului. Acesta simte ca dorurile incearca sa-l indeparteze de la menirea lui adevarata, aceea de aprivi, nu spre propriile idealuri, ci spre suferintele si sperantele celor multi. In strofa a treia poetul cere divinitatii sa-i dea taria de a compune o opera generoasa in care sa existe si vibratia luminoiasa a iubirii, blandetea farmecului firii, dar si dezlantuirea furtunoasa a lumii, toate acestea puse in slujba “celor ramasi in urma”.
In strofele a patra si a cincea se accentuieaza atmosfera de ruga patetica, considerandu-se reprezentantul umilitilor vietii care au facut veacuri de-a randul, garboviti de suferinta si care au dreptul sa-si inalte cuvantul prin cuvantul poetului. Astfel, creatia artistica nu mai este doar cuvantul unei fiinte, ci capata profunzimea si complexitatea cantecului unei intregi colectivitati. Poezia capata in acest fel accente mesianice, purtand in ea forta de a mantui un neam intreg. Ultima strofa capata o tulburatoare incarcatura simbolica realizata printr-o suita de metafore care culmineaza cu definirea poeziei drept “cantarea patimirii noastre” Ca in intreaga creatie a lui O.Goga, se remarca si aici cuvintele religioase si cuvintele cu rezonanta folclorica din a caror impletire se realizeaza o tonalitate grava, de Sfant Hrisov, cu accente vizionare.
De subliniat si melodicitatea versurilor obtinuta din cadenta iambica. In conceptia lui Goga, adevaratul poet este numai poetul-cetatean (poeta-vates), iar poezia este poezia-cantare a unui neam intreg.
Ai vreo nelămurire?