Stapanit de acea pregnanta nevoie a desavarsirii in arta cuvantului, dupa o neintrerupta migala de ani in sir privind natura aplicatiilor si vastitatea lor cat si dupa o continua intervertire a stihurilor ceruta de acel proces interior al marii poezii, ca si nevoia de armonie muzicala asociind gandul metafizic cu sentimentul naturii, Eminescu ajunge prin versiunea definitiva a poemului la o uimitoare realizare artistica.
Imaginile folosite de Eminescu in poemul sau n-au fost retinute pentru valoarea lor descriptiva ci, in primul rand, pentru ca acestea aduc in tonalitatile lor ecoul unor ritmuri cosmice, peste care planeaza “dorul” de moarte al poetului, dar din care izvorasc starile de melancolie profunda de somnolenta sau de scufundare voluptoasa in adancurile voluptoase ale naturii. Prezenta cuvantului “dor” are nu numai o valoare sonora deosebita care sugereaza o anumita disponibilitate sufleteasca dar si una care tine de polisemia cuvantului.
Edgar Papu remarca “Nimeni ca Eminescu n-a ilustrat cu atata precizie a simtirii si a expresiei cele doua insusiri (dulce si dureros), totdata opuse si contopite dorului”. Echilibrul dintre cele doua insusiri deriva din nevoia poetului de a preschimba o criza acuta intr-o stare suportabila. Tocmai prin aceasta suprimare a unei vehemente distructive in simtire, dorul este dulce; iar pentru faptul ca nu atinge totusi o implinire propriu-zisa dorul este totodata si dureros. Oricum, atmosfera de impacare cu sine a poetului si cu felul in care percepe moartea se desprinde chiar din titlul poemului. Cuvantul “dor” tempereaza sentimentul dramatic al dorintei de a muri.
Numerosi folcloristi s-au referit la prezenta dorului in creatia populara L. Blaga denumea – dorul jalea, uratul “stari sufletesti romanesti” Blaga observa ca “””starea de dor” este asa de particulara si asa de mult impletita in nuante, incat de ea tin pana si vocala si consoanele insile ale cuvantului “dor”””. Un echilibru se degaja in toata poezia prin alternarea imaginii mortii cu aceea a senzatiei de insingurare a poetului in mijlocul naturii. Efectul dramatic al disparitiei totale prin moarte este diminuat de prezenta unor cuvinte ca “somn” si “pat”. Prezenta acestor cuvinte are drept consecinta acceptarea mortii ca pe o retragere in subconstient, intram somn adanc si lin.
Imaginea ritualului funebru este, de asemenea, atenuata de prezenta cuvantului “pat” impletit din “tinere ramuri” in locul “sicriului bogat”. Aceasta imagine sugereaza de fapt, dorul poetului de odihna in natura in deplin acord cu aceasta, tonalitate calma poetul doreste, de asemenea, ca bocetul, alt element al ritualului, in mod obisnuit zguduitor prin accentele sale dramatice sa fie inlocuit cu glasul frunzisului vested, cu zgomotul izvoarelor, cu sunetul talangii iar lacrimile sa fie florile de tei.
Ai vreo nelămurire?