Tatal simbolizeaza varsta maturitatii, copilul etapa inocentei; cel dintai determina si limiteaza prin influenta sa comportamentul celui de-al doilea obligandu-l sa participe la ceea ce fiul considera a fi un sacrilegiu.
Poezia devine balada iar tensiunea dramatica se adanceste in urmatorul moment al discursului poetic. Confesiunea lirica staruie in accente de mit si legenda
“Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira intre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii.
Frumoasa jertfa a padurii mele!”
Trairile afective ale copilului sunt amplificate de manifestarile elementelor universale: ferigile ard “cu flacari vinetii”, “ca pe-un altar”. Comparatia anterioara este menita sa “umanizeze” natura, sa sugereze corespondenta intre starea sufleteasca a copilului si ciudata ei impresionabilitate sugerata de personificarea: “Si stelele uimite clipira printre ele”; iar interjectia, repetitia si metafora din versurile urmatoare accentueaza antiteza intre dorinta ti realitate. Legatura sufleteasca intre copil si animalul care va cadea jertfa declanseaza o explozie de sentimente, care deschid calea de accedere spre ireal, spre lumea de mit si legenda:
“Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara”.
Dar aceasta accedere este anticipata de o drama a cunoasterii, a constiintei generata de comunicarea cu natura
“Sticlea in ochii umezi ceva nelamurit. Stiam ca va muri si c-o s-o doara”. Descrierea caprioarei este plina de gratie: “De sus, lumina palida, lunara, Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires”.
Epitetele: lumina “palida, lunara”, blana “calda”, flori “stinse”, metafora “flori stinse de cires” concura la frumusetea imaginii.
Punctul culminant il constituie moartea caprioarei. Scena mortii este magistral recreata printr-o aliteratie de superioara plasticitate:
“Isi ridicase capul, il clatina spre stele.
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele”
Detaliile semnificative din lumea realului se convertesc in simboluri: “O pasare albastra zvacnise dintre ramuri Si viata caprioarei spre zarile tarzii Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna Cand lasa cuiburi sure si pustii”.
Versurile citate se constituie intr-o metafora dezvoltata, concretizand moartea
Deznodamantul este o adevarata inclestare dramatica intre sentimentul de durere si vinovatie a copilului si legea spra a vietii, a luptei pentru existenta. Trairea interioara si gesturile copilului sunt in contrast cu atitudinea tatalui. Are revelatia trecerii intr-o lume matura supusa necesitatii:
“Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb cand tata
Mi-a suierat cu bucurie: -Avem carne!”
In planul modalitatii artistice, epitetele adjectivale si adverbiale: “impleticit”, “umbrosi”, “trist”, precum si repetarea vocalei u sugereaza tristetea si subliniaza gestul de ritual uman; verbul “am tresarit” si epitetele-adverbe: “tacut si alb”, “cu bucurie” marcheaza trecerea spre un alt taram psihologic.
Ai vreo nelămurire?