Incadrare in epoca literara.

-Curente si orientari literare. Receptari critice.-

Poezia face parte din volumul Carticica de seara, aparut in 1935, ca al treilea volum arghezian, dupa Cuvinte potrivite si Flori de mucigai. Poet prolific, Arghezi scrie pana aproape in 1967, anul mortii sale, lasand in urma sa o poezie fascinanta. Opera sa uriasa este inegala ca valoare artistica, dar isi sustine importanta estetica prin cateva “piese de rezistenta”. Exista o continuitate a temelor mari, ne asigura criticul Eugen Simion in Scriitori romani de azi — “Cuvinte potrivite din 1927 si Poeme noi din 1963 comunica prin tunele secrete, chiar si acolo unde Arghezi pare ' fixat intr-o solutie definitiva vedem dupa oarecare vreme ca solutia este provizorie si ca nelinistile renasc”.

Dupa eterogenitatea Cuvintelor potrivite si originalitatea socanta a Florilor de mucegai, volumul urmator – Carticica de seara nu marcheaza o indulcire a tonului, ci o schimbare de perspectiva. Remarcabile in acesta sunt poeziile de dragoste: Logodna, Mirele, Mireasa, Casnicie, Ingenunchere, Dragoste, preocuparea pentru conditia artei. Lirica erotica va capata o noua infatisare cu acest volum, schimbandu-si radical ipostaza feminina. Prezenta femeii e proiectata intr-un paradis familial de tip traditional, ea devenind stapana acestuia. Barbatul, ca reprezentare a unei blande virilitati, se inchina frumusetii ei, ca si restul “ograzii” cu animale, pasari, gaze, frunze si fluturi. Tonul trimite la elanul si fervoarea din Cantarea Cantarilor, aceasta pasionalitate neexcluzand o impacare cu lumea.
Carticica de seara contine pe langa tendinta ludica si o puternica inclinatie spre minimalizare, ca “forma de transcedere a perceptibilului”, cum spunea Mircea Scarlat. Universul prezentat e unul utopic, o versiune redusa a lumii reale, in care domneste un aer de nevinovatie. Dumnezeirea este aici o forma a candorii acestei lumi virginale a copilariei, a gazelor, buruienilor si taranei. Demersul artistic se realizeaza cu o simplitate intentionata, cu o “saracie” prozodica ce permite naturaletii sa se manifeste.

Preocuparea pentru conditia artei, in general, si a poeziei, in special, nu este o surpriza la Arghezi, care-si deschide primele doua volume cu o arta poetica: respectiv – Testament si Flori de mucigai. Mircea Scarlat vorbeste in Istoria poeziei romanesti de un “orgoliu creator” al artistului, ce se vrea in postura “carturarului deschizator de drum”: “Poetul a cantat elementul primordial, virginal, a vehiculat ideea unui nou Adam – Vraciul – si a fost obsedat de problema noutatii in arta… Marele orgoliu al artistului n-a fost acela de a fi facut primul pas, ci un pas esential intr-o lunga devenire!”.

Obsesia noului si a deschizatorului de drum sunt caracteristici ale modernitatii, ca si componenta ludica ce se face simtita in tot volumul, inainte de toate, Arghezi ramane un mare artist al limbajului, un “poeta faber” pentru care actul artistic are un caracter demiurgic, repetand creatia initiala. Marian Papahagi spunea in Exercitii de lectura: “Mestesugul arghezian sta insa la rascrucea dintre cuvant si vers: acolo unde cuvantul nu poate fi comprimat pentru a fi silit sa exprime, compensarea e data de structura versului care, asezat initial intr-un tipar clasic, rupe ordinea si siguranta echilibrului”.

-Tema si semnificatia titlului-

Titlul simplu: Cuvant ilustreaza perfect si tema – poemul este o arta poetica. Cuvantul este mijlocul prin care artistul poate face sa existe toata aceasta lume in miniatura, cu furnici, brotacei, lacuste si scatii. Poezia devine un univers magic, paralel cu realul, un fel de alternativa minimalista, ce aduce cu ea un plus de gingasie si de tandrete. Acest lucru nu inseamna ,insa ca este vorba si de o arta poetica minimalista. in ciuda aerului ludic, menirea poeziei e luata in serios, cautand acelasi inefabil dintotdeauna: “Nimicul nepipait sa-l caut vrui”.

Tentatia minimalizarii si a “copilaririi” – cum o numeste poetul – apare si in alte lucrari ulterioare, precum Prefata la Tara piticilor, unde avertizeaza asupra economiei de mijloace. Conventia e acceptata, ca si tentatia spre gluma si sotii, prezenta si in “Cuvant”: “intr-o zi, pe inserat, / Ce sa vezi? Ne-am apucat, / Doi parinti si doi copii, / Din Cartea cu jucarii, I Sa mintim, sa povestim / Ce-am stiut si ce nu stim, / Pentru alti copii, mai mici. /Nici chiar mici de tot, dar nici / Mari, ca de insuratoare”.

-Elemente de structura si compozitie. Influente.-

Poezia contine cinci strofe inegale si un vers final, care are rolul unei concluzii. Ca si Testament, o alta arta poetica argheziana, incepe cu o adresare directa catre cititor. Intentia acestei formulari este de a reduce distanta, de a contura spatiul unei apropieri, necesara pentru acceptarea conventiei unei lumi minuscule si gingase. Operand o reducere simplista, putem afirma ca poezia contine doua planuri-planul formei, al conditiei sale si cel al continutului, al ideilor poetice.
Incipitul poemului are ca simbol central tot “cartea”, ca si in Testament, prezentata aici cu un diminutiv – “carticica”. Formularea tautologica – “O carte mica, o carticica” ne lamureste asupra semnificatiei diminutivului. “Carticica” va cuprinde o lume in miniatura si se refera la dimensiunile ei, nu la importanta. Finalul este o concluzie asupra menirii poeziei, asupra caracterului ei inefabil si imaterial, reprezentat prin “pulberi de fum”. Verbul “a rascoli”, asociat cu aceasta metafora, este specific arghezian, avand o conotatie emotionala – rostul poeziei este sa tulbure profund sufletele, sa ne miste.

Ideea pare preluata din poezia eminesciana, mai exact, dintr-o arta poetica binecunoscuta, numita Epigonii – “Ce e poezia? inger palid cu privirile curate, / Voluptos joc de icoane si de glasuri tremurate”. Trebuie sa recunoastem ca este surprinzator pentru artistul declarat “cel mai neeminescian poet roman”, dar intotdeauna marii creatori au avut darul sa se dezica de etichete si catalogari, indemnand la o noua lectura, lansand o noua provocare.

-Procedee si mijloace artistice. Imagini si figuri de stil.-

Inca de la inceputul poemului ni se vorbeste despre gratuitatea artei, prin definirea simbolului central – “carticica”, un “dar” al artistului. Maniera de a incepe, ca si adresarea directa ne trimit la Testament, insa aici eul artistic alege o alta abordare a receptarii actului artistic – poezia e un dar, nu un testament. Astfel dispare imaginea solemna a mortii, nepotrivita cu gingasia universului microscopic. Creatia artistica incepe, parca in joaca, printr-o metafora a minimalizarii – “Din slove am ales micile/si din intelesuri furnicile”. Ideea este accentuata de imaginea urmatoare, care indica dimensiunile reduse ale acestei lumi “la microscop” prin folosirea unor neologisme corespunzatoare stilului stiintific, sugerand preocuparea spre structura interioara: “Am voit sa umplu celule/Cu suflete de molecule”. Sub ochii nostri, ca-ntr-o poveste, se naste un cantec. Muzicalitatea poeziei este redata prin folosirea unor simboluri, precum “violoncelul”, “harpa” si “cimpoiul”. Transformarea, prefacerea, pe care trebuie s-o ilustreze poezia, e prezenta si aici – ca in orice poveste care se respecta, nimic nu e ce pare a fi, brotacelul transformandu-se in violoncel, lacusta in harpa si scatiul in cimpoi. Imaginile sunt predominant vizuale, in ciuda conotatiilor muzicale ale instrumentelor.
Metafora este figura de stil centrala, ei adaugandu-i-se in prima strofa doar doua epitete – “carte mica” si “trestie-ngusta”, ce induc minimalizarea.

Strofa a dcua incepe cu un substantiv ce trimite din nou la magie si basm popular: “farmece”. Intreaga strofa e, de fapt, o superba metafora a micsorarii, surprinsa printr-o imagine concreta, dar de o mare gingasie: “si printr-o ureche de ac/ Sa strecor pe un fir de ata/ Micsorata, subtiata si nepipaita viata/ Pana-n mana, cititorule, a dumitale”. Poezia e o alchimie a elementelor minuscule, iar penultimul vers al strofei sugereaza puritatea si fragilitatea existentei, prin enumeratie. Pluteste un aer de ingenuitate virginala peste aceasta lume, dar Mircea Scarlat ne avertizeaza ca “simplitatea si naturaletea nu exclud rafinamentul extrem…este vorba de conservarea candorii la un om cultivat”.

Strofa a treia contureaza continutul poeziei – frumusetea, absolutul si inefabilul. Toate simbolurile folosite – curcubeul, zarea sugereaza transcederea, trecerea intr-o alta lume, apartinand categoriei “departelui”, lucru rar la Arghezi. Metafora este mijlocul artistic prin care se realizeaza aceasta sugestie. Adverbul “macar” si adjectivul popular “nitica” subscriu inefabilul si absolutul dimensiunilor speciale ale acestui univers microscopic. Ni se sugereaza tot prin metafora, ca poezia este expresia imaterialului si al unei arderi intense, pana la cenusa: “As fi voit sa culeg drojdii de roua, / intr-o carticica noua,/ Parfumul umbrei si cenusa lui”. De asemenea, ea trebuie sa contina o anume puritate si inefabil, dar si o doza de incertitudine – “Nimicul nepipait sa-l caut vrui, / Acela care tresare/ Nici nu sti de unde si cum”. Poezia e o cale de a trece dincolo de lumea vizibilului, in imaginar. Poezia ramane o posibilitate, o aventura pasionanta in cautarea inexprimabilului, printre gaze si pasari, repetand la un alt nivel capacitatea demiurgica primordiala, vazuta intr-o maniera ludica.

-Versificatie-

Tot volumul este construit cu economie voita de mijloace artistice. Rima poemului e imperecheata, dar exista si versuri libere. Masura variaza si nu exista un ritm bine determinat.

-Modurile si timpurile verbale-

Timpurile predominante ale poemului sunt cele ale proiectiei. Conjunctivul – “sa fac”, “sa strecor” si conditional-optativul perfect – “as fi voit” sugereaza caracterul posibil al poeziei, o alternativa care pare a pleca din universul real, fara a se confunda cu el. Perfectul compus, ca timp al povestirii, plaseaza inceputurile creatiei artistice intr-un trecut indepartat, indicand permanenta poeziei. Natura ei proiectiva nu e contrazisa de aceasta permanenta, arta fiind o alternativa “cu vechime” a realului.

-Concluzii-

Mitul creatiei, cu aura sa de mister si sacralitate, e o constanta a operei argheziene, marturie stand nenumaratele arte poetice. Familiarizat cu spiritul biblic, artistul vede in cuvant capacitatea creatoare, elementul originar al existentei, nu doar un simplu instrument de comunica ganduri sau sentimente. Cuvantul e forta care cladeste, rostirea devine creatie, idee ilustrata si de poemul analizat mai sus. Arghezi intelege ca artistului i se cere har, dar si o desavarsita stapanire a “mestesugului”, fata de care manifesta respect: “Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata ca mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor”.

     

Ai vreo nelămurire?