1.CONTEXTUL. Poezia a fost inclusa de Titu Maiorescu in prima editie de versuri a poetului, publicata in decembrie 1883. Tot el este cel dintai care a relevat valoarea artistica a textului. In raportul prin care propunea Academiei Romane, in 1891, premierea traducerii odelor lui Horatiu de catre Dimitrie C. Olanescu -Ascanio, criticul caracteriza poemul eminescian “o admirabila oda in mediu antic”, scrisa “in strofe de patru versuri troheo-dactilice – se-ntelege, nerimate – cu incantatoarea cadenta a unui versus adonicus (vers adonic – vers format dintr-o dactie si un sponden sau un troheu, folosit in versificatia greaca si latina -DEX) la sfarsitul fiecarei strofe.
2.PROCESUL DE ELABORARE. In volumul al III-lea din editia sa critica, Perpessicius a demonstrat ca, initial, poezia era dedicata lui Napoleon, “exilatul din Corsica”. Desfasurat aproximativ pe durata unui deceniu, procesul de elaborare a cunoscut opt versiuni integrale, numeroase alte variante colaterale si un mare numar de versuri modificate fragmentar sau in totalitate. In acest interval, elogiu lui Napoleon se estompeaza pana la disparitie, poezia devenind o tulburatoare confesiune.
Prima versiune, redactata in perioada berlineza ( 1873-1874), la persoana a II-a singular, este construita de o antiteza abstracta abia perceptibila: in vreme ce numele omului cu inzestrari exceptionale, erou al istoriei sau creator de valori estetice, strabate veacurile, existenta lui biologica este marcata de sentimentul unei adanci tristeti. Hipnotizat de dorinta de irepresibila de marire, Napoleon nu are timp sa admire nici frumusetile artistice ale lumii, nici miracolele ei. Notiunea de “mirare” este inteleasa de Eminescu in acceptia ei originara, filozofica: e aptitudinea omului de a-si pune intrebari si de a percepe lumea in dimensiunile ei nemijlocite. Dar intr-o zi, Napoleon descopera ca este singur si atunci e invadat de tristete. Infasurat in mantie, coboara in mijlocul multimii, asemenea Cezarului din ” imparat si proletar”, dar, iritat de propria-i imagine reflectata in oglinda realitatii, revine la starea initiala.
Varianta a II-a, compusa la Iasi intre anii 1875-1876, inferioara artistic celei precedente, reflecta un proces tipic” de destramare” (Perpessicius) la care Eminescu isi supunea poeziile, nazuind sa gaseasca forma adecvata ideii exprimate. Poetul cauta noi forme ritmice, distileaza stihurile anterioare, le distribuie in noi structuri topice, le asculta sunetul si lasa, adesea, versul imperfect, stiind ca nu a gasit inca ultima forma a poemei.
In cea de a treia versiune, reluata la Bucuresti in 1879, persoana a II-a este inlocuita cu persoana I. Substituirea are ca efect imediat introducerea reflectiei asupra mortii: omul constata intr-o zi, cu surprindere,ca moartea nu-l ocoleste: “Nu credeam ca pot ca sa mor vreodata”. Cel ce vorbeste e Napoleon, dar vocea lui si glasul poetului se confunda, iar versurile au o alta rezonanta, prin voita indistinctie a planurilor ce contureaza o noua idee: geniul, in ipostaza de poet sau conducator de stat, ramane nemuritor:
“Falnic mandru infasurat in manta-mi
Coborai cu ochi nemiscati in gloata cutremurand-o
Dar satul de ea si de mine insumi
Am sa urc din nou parasita treapta
Ochii nemiscati ridicand la steaua-mi
Nemuritoare.”
Urmatoarea varianta, din manuscrisul 2277, elaborata in acelasi an, cuprinde elemente spiritualizate ale biografiei eminesciene. Napoleon este complet eliminat din text. Atributele existentei reale a eroului-Napoleon s-a nascut in Corsica inconjurata de apele marii si a murit pe insula Sf. Elena, in mijlocul Atlanticului- sunt asumate de poet: toate trairile anterioare ale Cezarului sunt transferate asupra propriului eu si monologul contureaza o drama posibila: sufletul poetului – infratit cu padurea, cu apele marii si ” cu puterea sfanta” a singuratatii – cade prada melancoliei:” Trist fiind adanc, dara trist prin sime-mi”. si, intr-o zi, asemenea Cezarului, coboara in mijlocul multimii, traind experienta iubirii aducatoare de suferinta: “…deodata tu rasarisi in cale-mi
Mai frumoas-ai fost decum este Venus
si-n dureri mi-ai dat voluptatea mortii
Neanduratoare !”
Introducerea noii paradigne modifica integral semnificatia strofelor anterioare. Poezia nu mai este o oda ” despre vanitatea ambitiei sau despre fragilitatea gloriei, ea devine o confidenta deznadajduita despre asprimea destinului omenesc” ( Alain Guillermon). Iar versurile se transforma insesizabil intr-o autobiografie spirituala, in care iubirea aduce revelatia suferintei si a mortii; din aceasta intensa traire apare, la modul interogativ, ideea recastigarii seninatatii anterioare:
“De-al meu propriu foc ma topesc de-atuncea…
Oare mai renasc luminos din el ca
Pasarea Phoenix !”
Alte trei variante ( C 2,D si E, in editia Perpessicius), reduse treptat la 12, la 8 si la 7 strofe, reiau monologul pe felurite registre stilistice; poetul recombina strofele, concentreaza expresia lingvistica, modifica topica, aduce la inceput meditatia amara din versul:”Nu credeam ca pot ca sa mor vreodata”; apoi, nemultumit de prezenta succesiva a doua conjunctii subordonatoare, il rescrie astfel:”Nu credeam sa-nvat a muri vreodata “.
In versiunea ultima, definitivata intre anii 1881 si 1882, poetul decanteaza intreaga problematica in cinci strofe. Reasamblarea imaginilor, reordonarea structurii sintactice, eliminarea ecourilor autobiografice au avut drept efect imediat realizarea unei noi sinteze, in care fiecare element degaja o alta semnificatie decat in stadiu initial, inchizand intr-o maiestuoasa simplitate aparenta o neobisnuita profunzime.
3.SEMNIFICATIA TITLULUI. Poema este un cantec de lauda adus ideii de geniu poetic, un elogiu al singuratatii creatoare, al solitudinii fecunde. Pe de alta parte, titlul poemului reactualizeaza tehnica originara a odei antice, greco-latine, specie lirica meditativa, subordonata unei constructii artistice meditative. In perioada studiilor vieneze, Eminescu a fost atras de odele lui Horatiu; el le recita -marturiseste Slavici- si a tradus in intregime odele “Catre Mercur” si ” Catre sclav”,amandoua in metru originar.
4.STRUCTURA COMPOZITIONALA. Poemul este format din cinci strofe safice.Elementul care ordoneaza structura compozitionala este oximoronul, figura de stil ce consta in alaturarea a doua notiuni aparent incompatibile. El e prezent atat in structura versurilor, cat si in organizarea antitetica a imaginilor. Prin prozodie, prin tonul retinut, prin referintele mitologice, poema apartine clasicismului; insa prin tensiunea trairilor interioare se incadreaza in romantism. Versul:”Nu creadeam sa-nvat a muri vreodata” are semnificatie concluziva, dar adus provocator la inceputul poemei are, paradoxal, rolul unei inchideri care se deschide.
5.TEMA POEMEI. Structura compozitionala reliefeaza factura duala a temei. Sub acest aspect “Oda ( in metru antic)”se apropie de “Glossa” si “Luceafarul”, deoarece porneste de la dualitatea trairilor caracteristice omului superior: creatorul nazuieste,prin opera, la neuitare, dar este temporar oprit in drumul sau de ispitele vietii comune. Intregul poem este structurat pe o miscare interioara, pe o retea de substituiri continue ce unifica toate imaginile si determina o constanta tensiune lirica: omul de geniu renunta temporar la conditia lui spirituala si raspunde chemarii dragostei; dupa trairea “dureros de dulce” a iubirii, se intoarce spre sinele lui refugiindu-se definitiv in creatie.
6.JOCUL TEMPORALITatII. Prima strofa sintetizeaza o dualitate temporala, determinata de o dedublare a eului: timpul prezent, dominat de experienta negativa, si timpul trecut, ce proiecteaza aspiratiile poetului in eternitate, intr-un timp cu valoare mitica:
“Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Pururi tanar, infasurat in mata-mi,
Ochii mei naltam visatori la steua
Singuratatii.”
Tragismul experientei individuale traite este concentrat in primul vers, cuprinzand doua verbe cu incarcatura semantica incompatibila:”a invata ” desemneaza una dintre modalitatile cunosterii; ” a muri ” fixeaza dinpotriva, sfarsitul cunosterii.
Vocatia creatoare este sintetizata prin mijlocirea unei succesiuni antinomice de imagini ce sugereaza atat atitudinea clasicului: abstragerea din contingent, detasarea cat si implicarea romantica in tumultul evenimentelor. Oximoronul este prezent, cu discretie, si aici. Asociind adjectivul ” tanar” cu verbul ” a muri “, Eminescu avea nevoie de o conotatie suplimentara. De aceea, el adauga notiunii de fiinta aflata in pragul maturitatii, simbol al aspiratiilor nelimitate, adverbul ” pururi “, epitet al vesniciei, frecvent intalnit in vechile texte religioase, si sintagma “infasurat in manta-mi”, semn distinctiv al genialitatii, simbol al solitudinii romantice, al izolarii defensive in fata agresiunii realului si a ispitelor cotidianului; “ochii visatori ” au in context semnificatia unei metonimii a vocatiei creatoare, iar “steaua singuratatii” reprezinta aspiratia fiintei umane spre eternitatea ravnita.
7.ASOCIEREA OXIMORONICa A ” SUFERINTEI DUREROS DE DULCE ” CU “VOLUPTATEA MORTII NEANDURATOARE”.Strofa a doua cuprinde intalnirea cu realul, iubirea: “….deodata tu rasarisi in cale-mi !”.
Efectul dragostei este sintetizat in sintagma oximoronica ” suferinta, tu, dureros de dulce “.Chemarea iubirii produce iarasi dedublarea romantica a fiintei: in vreme ce eul creator nazuieste sa atinga vesnicia, eul lumesc este chemat de voluptatea dragostei asumandu-si conditia umana obisnuita. Poetul traieste astfel o drama dar,si sentimentul dualitatii, din care eul spiritual va renaste imbogatit cu o noua experienta existentiala.
8.SCINDAREA EULUI. Urmatoarele doua strofe sintetizeaza intensitatea suferintei prin intermediul a doua serii de imagini. Cea dintai, exprimata de versurile:
“Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus
Ori ca Hercul inveninat de haina-i ” are o semnificatie livresca: centaurul Nessus a fost ucis de Hercule; acesta a imbracat haina imbibata cu otrava a victimei, care ii provoaca moartea; cea de a doua serie este de natura cosmica: apele marii nu pot stinge focul cel mistuie. Divizarea eului este accentuata pe o alta treapta de versurilor:
” De-al meu propriu vis ma vaiet
Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari “.
Profuzimea suferintei interioare si dimensiunile durerii exterioare se revarsa intr-o imagine antologica, edificata pe reiterarea aceleiasi duble determinari: un substantiv insotit de un atribut adjectival ( exprimat prin adjectiv posesiv ), corelat cu un alt calificativ: ” al meu propriu vis “, “al meu propriu rug “. Poetul sufera fiindca visul creatiei s-a irosit in experiente lumesti, dar sufera in acelasi timp fiindca lui, ca individ, dragostea i-a fost refuzata.
9.ASPIRATIA RECUPERARII SINELUI. Strofa a patra se incheie cu un vers in care potentialitatea se imbina cu indoiala:
“Pot sa mai re-nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix ?”.
Reinvierea din cenusa rugului este cu putinta:cenusa contine cei doi termeni antitetici: moartea si renasterea, intruchipata de prezenta pasarii Phoenix. Printr-o invocatie retorica, poetul se adreseaza simultan celor doua ipostaze ale sale cerand imperios pieirea “ochilor tulburatori ” din cale-i, metafora a iubirii, si recheama “nepasarea trista”, metafora a contemplarii, a creatiei. Strofa finala se raporteaza la cea dintai.
Ai vreo nelămurire?