Intr-un articol polemic indreptat impotriva lui Lovinescu, Barbu afirma ca eticheta “modernismului”, aplicata literaturii este “improprie”, iar atribuita unui poet , ea este “de-a dreptul o ocara” caci orice incercare si rafinare a liricului, susceptibile de a fi etichetate ca “moderniste”, nu sunt decat “recastigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumusete “- deci intentii de recuperare a modelului poetic orfic.
Ca si in cazul altor individualitati creatoar puternice, Ion Barbu nu gaseste adecvata incercarea criticilor de a afilia pooezia unui curent sau scoli literare, cu atat mai mult cu cat el isi instituie singur “programele”-de fapt etapele prin care creatia sa trece.
Poezia barbiana este, fara indoiala, conectata la marea tendinta a “dezumanizarii artei” manifestata in poezia europeana in prima jumatate a secolului trecut Mallarme si Valery.
Elimina poezie a faptului uman si anecdotic, opacizarea sensurilor textului, in incercarea de a face din poezie un discurs autoreferential, un “joc” pur, fara legatura cu lumea reala si accesibil doar celor alesi, precum si schimbarea radicala a statutului eului liric-prin epurarea vocii lirice de subiectivitate si a discursului poetic de confesie si prin instaurarea in centrul discursului a unei voci impersonale, oraculare – sunt evenimente petrecute in lirica modernismului tarziu “radical” detectabile si in poezia lui Barbu.
In ceea ce priveste similitudinile dintre poetica barbiana si cea a marilor sai confrati romani “modernisti” (Blaga, Bacovia, Arghezi), e evidenta singularitatea formulei lirice barbiene, adeseori subliniata polemic in chiar unele artocole doctrinare (v. Poetica domnului Arghezi).
Poet ” fara precursori si fara urmasi”, tocmai datorita unei “formule lirice dintre cele mai orgolioase”, Barbu e un modernist ce intrupeaza chiar punctul de varf – si pri el, impasul – modernismului, anticipand, asa cum intuieste Ioana Em. Petrescu, o moua poetica, cea a postmodernismului, de finit de autoarea cartii Ion Barbu si poetica postmodernismului ca “noua antropologie” nascuta la confluenta artei cu descoperirile stiintelor secolului XX.
Daca intr-o prima etapa a sa, modernismul moderat lovinescian reclama poeziei romanesti “sincronizarea” cu rafinatele modele lirice occidentale, ca modalitate de depasire a ruralismului si militantismului samanatorist, modernismul barbian presupune instituirea, prin poezie, a unor cosmosuri probabile, in “limbajul eliptic al teoremelor” : “Suntem, marturisea poetul, urmasii lui Einstein si Euclid in imaginarea de universuri abstracte, (dezantropomorfizarea artei, transcederea individualului in transindividual) fata trebuie sa facem si noi ) concurenta demiurgului in imaginarea unei lumi probabile.
Pentru aceasta, visul e o noua sursa de inspiratie. Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta. Domeniul visului este larg si intotdeauna interesant de explorat. In felul acesta inteleg suprarealismul care devine infrarealism”. Interviu cu Ion Valerian)