Lirica existentialista este ilustrata de Psalmi. Poetul credintei si al tagadei a scris intre 1927-l967 psalmii, a caror sursa de inspiratie sunt cei 151 (152) psalmi din Psaltirea lui David. Psalm vine din cuvantul grecesc psalmos – o compunere poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda, elegie sacra. Arghezi are experienta monahala (la Cernica) si mediteaza la relatia spirituala dintre om si Dumnezeu. Din cei 16 psalmi, 9 fac parte din volumul de debut Cuvinte potrivite – 1927.
Tema generala e raportul omului cu divinitatea. In Psalmii lui David; Dumnezeu este vazut ca spirit justitiar, dar si darnic si milostiv, cum apare si la Arghezi, comuna fiind si ideea ascunderii. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om.
Arghezi strabate o cale lunga a indoielii, a cautarii lui Dumnezeu. Chinuit, confuz, singur isi indreapta nadejdea spre cer, dar se si razvrateste, e cuprins de indoieli, de nerabdare, spera, se instraineaza de divinitate. Atitudinile eului poetic sunt nelinistea, lauda, ironia, revolta, nadejdea, acuzarea.
Permanenta pendulare intre credinta si tagada este o problema obsedanta. Psalmii socheaza prin atitudinea de razvratire, ceea ce l-a facut pe N. Manolescu sa-l considere poet nereligios, dar este legat si de dorinta lui Arghezi de a avea dovada palpabila a existentei lui Dumnezeu. Imprevizibil, poetul trece de la credinta cea mai profunda la amenintare.
Tu n-ai facut pamantul din mila si iubire Ti-a trebuit loc slobod, intins de cimitire.
Insetat de absolut, eul liric il cauta pe Dumnezeu, ca dovada a certitudinii perfectiunii. Este aspiratia spre absolutul cunoasterii, dar si o drama morala a incertitudinii, un ideal spre care tinde.
Creatorul omniscient, omnipotent, omniprezent este o imagine a adevarului absolut, fiind in acelasi timp enigma insasi a existentei.
Poezia argheziana exprima dorinta apriga de a crede, dar si neincrederea pustiitoare. Ideea de Dumnezeu apare in acceptie religioasa, gnoseologica, etica si estetica.
In fata sacrului omul este in ipostaza adamica, atunci cand comunicarea cu Creatorul este simpla si directa, apoi in cea luciferica, in care ii este refuzata intoarcerea in timpul sacru, si in cea faustiana, ca spirit insetat de certitudine asupra existentei divinitatii.
Psalmii sunt conceputi sub forma unor dialoguri imaginare cu Dumnezeu. El incearca apropierea de divinitate prin negatie. Deruta, confuzia se exprima patetic “m-adun intr-o nadejde / abia ca se-nfiripa / si clipa-mi si ucide / nadejdea de o clipa.” in exclamatii si interogatii retorice isi arata zbuciumul. “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” Bilantul este tragic: “Dau numai de zavoare, de lacate si drugi” – simboluri ale interdictiei. Psalmii se constituie ca o sinteza a experientei umanitatii, cand luminoasa, cand intunecata. Se observa mereu ambiguitatea. intre pietate si revolta. “Pari cand a fi cand ca nu mai esti.”
Multi psalmi nu au titlu si sunt numiti dupa primul vers:
Te dramuiesc in zgomot si tacere Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga Pribeag in ses, in munte si pe ape
In Psalm spune “tare sunt singur Doamne si piezis.” Este un monolog al singuratatii. Tonalitatea este grava, avand ca tema o drama existentiala. Se imbina doua planuri: unul uman si unul vegetal. Metafora copac pribeag, avand semnificatie de hoinar, solitar, izolat, reda omul inadaptat care nu-si accepta conditia. Se remarca si umilinta, si revolta. Adverbele restrictive doar, numai accentueaza frustrarea. Drama este a indoielii imbinata cu nevoia credintei. Omul cere puterii supreme, lui Dumnezeu, semne pentru conditia sa efemera franturi de zboruri mici si un pui de inger.
Psalmul de taina este un monolog in care dragostea si credinta se intrepatrund, se incheie cu adresarea catre simbolul feminin al divinitatii.
Ridica-ti din pamant urechea In ora noptii cand te chem Ca s-auzi, o, neuitata Neiertatorul meu blestem.
Ai vreo nelămurire?