In anul 1823 s-a judecat la Paris afacerea Boursier. S-a presupus ca Boursier, bacan la Paris, fusese otravit de sotia sa si de servitorul sau Kostolo. in urma expertizei efectuate de catre Orfila, Gardy si Barruel, acestia au gasit arsen in cadavrul lui Boursier.

Intr-un prim proces verbal, Orfila mentioneaza ca nu a gasit urme de inflamatie in intestin si stomac. intr-un al doilea, semnat de astadata de trei medici, se constata, la extremitatea ileonului, prezenta a catorva graunte albe, prezentand toate caracterele fizice ale soricioaicei : miros de usturoi la contactul cu carbunii aprinsi ; dizolvare prompta in apa si, prin tratarea acesteia cu hidrogen sulfurat si acid clorhidric, precipitare in sulfura galbena de arsen. Cu prilejul celui de al treilea raport, Barruel se indoieste de rezultatele celei de a doua expertize. El este de parere ca aceste globule albe aflate in cantitate atat de mare si privite la inceput ca arsenic, nu erau decat aglomeratii de grasime !

Deci in anul 1823, expertii se mai indoiau asupra caracterelor fizice si chimice ale acidului arsenios si cele ale unor. depozite banale de grasime. Daca vom consulta pe Orfila, acesta va scrie cativa ani mai tarziu, in anul 1848 : “Se constata adesea ca expertii, insarcinati sa prezinte rapoarte in fata tribunalelor, au facut afirmatia ca a avut loc o otravire cu acid arsenios, intrucat au gasit in canalul digestiv o materie care raspandeste un miros de usturoi cand este aruncata pe carbuni aprinsi. Condamn sever aceasta maniera de a proceda. in concluzie, fosforul, usturoiul si alte cateva substante pot provoca acelasi miros caracteristic ca si arsenul. Se pot forma in stomac, in timpul digestiei, substante care raspandesc un miros analog cand sunt incalzite. De altfel, nu se intampla adeseori sa ne inselam asupra adevaratului caracter al mirosurilor ? Am facut rapoarte, Vauquelin si subsemnatul, asupra unei afaceri de otravire, cand materia suspecta pusa pe carbuni incandescenti de patru ori, la intervale de timp diferite, si de doua ori am avut senzatia ca recunoastem mirosul de usturoi. Ne-am convins ulterior ca aceasta substanta nu continea nici un singur atom de arsen”.

Orfila nu are decat in parte dreptate cand a facut aceasta mica digresiune, caci el a uitat ca a fost expert in afacerea Boursier, cu care prilej, impreuna cu altii, a considerat particulele de grasime drept arsenic.

Oricare ar fi adevarul, ezitarea lui Barruel si indoiala afirmata de acesta la sfarsitul procesului, au avut darul sa impresioneze intr-o asa mare masura pe jurati, incat sotia lui Boursier, mai putin demna de incredere, a fost achitata ca si servitorul ei.
Alaturi de otravirile criminale, s-a constatat in aceasta epoca, numeroase sinucideri provocate prin intrebuintarea acidului arsenios. Printre acestea, se cunoaste cazul asasinului Soufflard care, in momentul cand isi astepta condamnarea la moarte, a inghitit o doza de arsen “din acela cu care omorase o suta de oameni”, dupa cum mentioneaza raportul lui Ollivier d'Angers. sapte ani mai tarziu, dupa cum ne relateaza Orfila si Tardieu, ducele de Praslin, pair al Frantei, moare de asemenea otravit cu aceeasi substanta.

Toxicologia, aflata inca in fasa, incepe totusi sa se dezvolte in mainile unor oameni abili, insa inca putin experimentati in manipularea aparatelor care, mai tarziu, se vor impune definitiv. Aparatul lui Marsh era cunoscut si raspandit in lumea stiintifica de circa patru ani ; mijloacele de a caracteriza otrava arsenicala nu erau deci asa de defectuoase si atat de primitive ca in timpul cand s-a petrecut afacerea Boursier si cu toate acestea vom vedea cate expertize au fost necesare, in unele cazuri, in scopul stabilirii toxicului.

“Smulgeti secretul otravirii, aratati-mi-l si atunci vom spanzura pe aceasta femeie…” striga cu un secol mai inainte Henry Flelding, un celebru politist londonez, in momentul in care lua interogatoriul martorilor care acuzau pe o tanara vaduva ca-si otravise sotul. Cum nimeni, cu toate stradaniile depuse, nu reusise sa gaseasca nici urma de otrava in apartamentul inculpatei si nici sa dovedeasca cum si-l procurase, politiei ii mai ramasese doar sansa sa descopere prezenta otravii in corpul victimei. Cu toate eforturile depuse, medicii si-au dovedit neputinta, datorita insuficientei cunostintelor de chimie in aceasta materie.

In timpul acestei afaceri,- oamenii mai credeau inca in afirmatiile faimosului medic olandez Hermann Boerhaave, care, cu 30 de ani inainte, pretindea ca diversele otravuri “in stare de incandescenta sau de vapori”' raspandesc mirosuri specifice. Metoda sa consta in a incalzi o substanta otravitoare pe carbuni aprinsi si a mirosi apoi fumul ca£e se degaja. Boerhaave a fost primul care a recurs la un procedeu senzorial cu scopul de a identifica prezenta unei otravi. in general, in acea vreme, oamenii erau departe de a avea o certitudine in stabilirea toxicului intr-un caz de otravire si bazarea doar pe simpla apreciere nu era in masura sa atraga condamnarea presupusului vinovat. Un diagnostic de necontestat nu era posibil decat daca se utiliza o otrava deosebit de corosiva, cum ar fi de exemplu acizii, care ataca tesuturile sau alcaliile si pudra de cantharida, care lezeaza rinichii.

Se stia ca praful arsenical, care nu are nici gust si nici miros, putea fi adaugat cu usurinta la orice mancare, prajitura sau bautura. Se mai stia de asemenea ca simptomele provocate de otrava se asemanau cu cele datorate holerei si ca nici politistii si nici magistratii nu erau capabili sa dovedeasca crima, decat doar in cazul in care ucigasul nu comisese greseala sa se tradeze, fie prin faptul dovedit ca a cumparat toxicul, fie ca a avut un martor in momentul cand a administrat otrava victimei.

Trimite prietenilor

Ai vreo nelămurire?