Declaratiile lor emfetice definesc o lume: “Mie, Aneta Duduleatiu, care am fost stapana a noua mosii, afara de alte douasprezece pe care le tinea Tase in arenda. Slepurile noastre porneau incarcate de trosneau, cu grau- numai grau de pe mosiile noastre, de la schelele noastre de la Bechet si de la Cetate – tocmai la Marsilia si la Amsterdam, platit cu napoleoni de aur”.
In acelasi fel, tripticul respectiv vorbeste despre un “trecut” in necontenita destramare (caci mosiile s-au dus sau se duc, asa cum s-a intamplat cu Prejbenii sau Butoestii, sau cu Ciucea pusa in vanzare de Wanda), aduce in sprijinul existentei proprii amintirea (inclusiv a unor oameni de alta data rosi de dorinta de parvenire si gata de sacrificii, precum Tase cel care-si trecea “vara toata cu caracuda sarata si ardei rosu”, sau ca pomenitul in piesa Pandele, care “traia cu untura unui porc taiat de Craciun pana dupa treieris”). Este limpede – chiar daca nu vor s-o recunoasca – ei sunt parazitii, care risipesc agoniseala rapace a celorlalti, permanent dornici sa traiasca in lux. O lume, asadar, plina de meschinarie si ridicol: tinerii nu sunt capabili de o existenta pozitiva batranii sunt la fel de inutili, dar mai presus plini de o rautate pizmase; chiar si cei activi (Ianache sau Georges) sunt meschini, rai si apucatori.
Cele trei batrane certarete, clevetitoare, avare si carcotase – ultimile ramasite ale unei mosierimi oltene prospere altadata – nu pierd nici un prilej pentru a-si etala dreptul de a domina, prin energia lor barbateasca agresiva si senilitatea manifestarilor diurne, mediile cele mai inalte ale targului. Mahalagioaice sadea folosind totdeauna un limbaj suburban si afisand o superioritate de rang si de intelepciune longeviva dispretuiesc pe toti cei din jur pe frantuzita Colette, nevasta de “neam mare” alui Ianache, pe Mircea Aldea, sotul Margaretei, socotindu-l doar un rentier din zestrea nevestei, pe intriganta Fraulein si in genere, pe toti cei care le inconjoara Afisand permanent pretentii de apartenenta la o “lume buna”, cele trei se comporta permanent ca niste veritabile fantose. Insusi sinuciderea Margaretei – care bea o sticluta de laudanum, pentru ca nu suporta violenta pasiunii amoroase a sotului ei, Mircea, pentru frumoasa si eleganta Wanda, femeia cu moravuri destul de libere – nu schimba cu nimic “tabietul” acestor femei care gasesc un copios pretext de barfa chiar din acest trist parastas:
“Aneta (furioasa, Lenei): Aia e coliva de cinci kale de grau?
Zoia (Anetei): Mai intrebi si dumneata! Dar gainile ei ce sa mai manance?
Lena (arsa, Zoiei): Cum, Zoio, am oprit eu din grau?
Aneta: Grau ales si spalat cu mainile mele.
Zoia: De uruiala li se apleaca gainilor dumneaei.
Lena (furioasa): Asa!… Faceti-ma si hoata acum!… Asa-mi trebuie (Anetei). Ca sunt proasta si ma supun la toate capriciile dumitale… De ce n-ati facut coliva aici. ca va scaldati in slugi si bucatarese, si ati trimis sa v-o fac eu?
Zoia (suprema): Noi nu suntem… colivarese!”
Ai vreo nelămurire?