Istar coboara “in tara de unde nu este intoarcere, in tara pe care tu o stii In lacasul din care cel ce a intrat, niciodata nu mai iese, in intunecatul lacas ai carui locuitori nu stiu ce e lumina, Acolo unde ei se hranesc cu tarina, mimai noroi maninca…”
Dar zeita Infernului Ereskigal, geloasa de frumusetea zeitei Istar, o intemniteaza, intreaga lume este lovita de nenorocirea secetei si a sterilitatii si poemul deplinge “in cintecele de jale ale flautelor” soarta lui Tammuz si a intregii omeniri:
“”Deasupra trupului preaiubitului Fiu se inalta plinsele.
Plinseie pentru lanurile fara spice,
Plinsete pentru mamele si pentru copilasii pe moarte,
Plinsete pentru albiile secate ale fluviilor,
Plinsete pentru helesteelein care pestele a pierit,
Plinsete pentru baltile cu trestiile incremenite,
Plinsete pentru padurile unde tamarinul nu mai infloreste
Pllnseie pentru cimpiile unde ierburile nu mai cresc,
Plinsete pentru livezile unde nu mai curge vinul si mierea…”
Dar zeilor li se face mila de oameni, poruncesc stapinei Infernului sa o elibereze pe Istar, care se reintoarce pe pamint aducandu-l si pe iubitul ei Tammuz: iubirea a fost mai puternica decat moartea, natura renaste la o noua viata.Acest poem despre Tammuz si Istar era cintat la sarbatorile primaverii ca text de spectacol dramatic sacru, de mister: prima opera din istoria teatrului religios, alaturi de Misteriul lui Osiris, si mult inaintea misteriilor lui Dionysos.
Ideea puternicei dragoste de viata va genera si alte poeme babiloniene, ale caror protagonisti de asta data nu mai apartin lumii zeilor si a eroilor, a semizeilor. Acestui ciclu ii apartin Poemul lui Adapa si Poemul lui Etana. In nici o alta literatura a Orientului Antic nu este atat de prezenta ca aici tema eroului insetat de nemurire. Si nicaieri aceasta idee nu capata o forma artistica comparabila cu cea a Epopeii lui Ghilgames, primul epos al omenirii, genul epopeii nefiind practicat inca de nici un alt popor.
Ai vreo nelămurire?