Nici sculptura egipteana nu s-a nascut dintr-o intentie de ordin estetic, au & fost destinata in primul rand contemplatiei estetice.
O statuie egipteana nu era expusa spre a fi admirata pentru frumusetea ei, ci era ascunsa (cu cateva exceptii) in penumbra templului, sau in intunericul camerei funerare. Statuile zeilor si ale regilor din temple erau obiecte de cult, de adoratie; iar cele pastrate in morminte erau concepute ca suport al “dublu lui” celui decedat. Si sculptura egipteana era dominata de ideea eternizarii omului. De aceea sculptorul era numit “cei care mentine in viata”.
Ca atare, el trebuia sa urmareasca redarea cat mai exacta a figurii subiectului sau. Partea cea mai importanta a statuii raminea capul. Spre a fi cat mai “fotografice”, statuile din lemn sau din piatra de calcar erau poli cromate. Impresia de viata era obtinuta si prin artificiul tehnic al realizarii ochilor: globul ocular era incrustat in lemnul sau piatra statuii, cu conjunctiva lucrata din piatra alba, iar pupila din metal, sub o cornee de cuart transpa rent, intr-o montura fina de bronz.
Dar principiul reproducerii exacte, cat mai realiste a modelului nu era un principiu absolut si exclusiv. Sculptorul trebuia sa reprezinte si ceea ce se. ascundea sub aceasta aparenta realista, fotografica; cu alte cuvinte, esenta vietii care, in conceptia sa, era imortalitatea; sau demnitatea functiei regale divine (ori semi divine), daca era vorba de statuia unui faraon. Regele trebuia sa dea impresia ca este o divinitate; ca atare, nu putea schita un gest, orice miscare ii era interzisa.
Era reprezentat in picioare sau pe tron, intr-o atitudine relaxata, fireasca,dar totdeauna intr-o poza hieratica, de fiinta senina, calma, constienta de omnipotenta sa. Profilul statuii unui barbat are siguranta si precizia unei ecuatii de piatra spunea E. Faure; in timp ce in cazul statuilor feminine, formele trupului strinse in rochia perfect aderenta au ceva din lirismul plantelor tinere care se inalta ca sa soarba lumina zilei.
Ai vreo nelămurire?