Fixand locul de marca in istoria literaturii romane pentru M Eminescu si T. Arghezi pe conceptia lui Goethe ca poezia se gaseste la tinta ei in fiecare moment si ca nu se pot stabili gradatii decat intre creatii de valoare inegala si nu intre cele care apartin aceluiasi rang, Tudor Vianu, in studiul Eminescu si Arghezi, releva rolul “istoric” pe care l-a avut Arghezi in a depasi eminescianismul: “Limba lui Arghezi este alta decat aceea a lui Eminescu, si tematica si modul de a gandi poetic, si mijloacele de arta sunt altele.
Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru”.
Asa se explica faptul ca Arghezi a exercitat o mare influenta asupra contemporanilor sai, aspect semnalat si de Ibraileanu, care spunea ca: “… intr-un fel s-a scris inainte de Arghezi, altfel dupa el”. Tudor Vianu remarca faptul ca din punct de vedere al lirismului fundamental, opera lui Arghezi “inseamna depasirea “pesimismului” eminescian”.
La Arghezi apare o atitudine mai implicata, “mai luptatoare, expresia conflictului mai limpede in constiinta de sine si in hotararea actiunii”, caracteristice pentru perioada in care traieste poetul.
“In totul, o atitudine darza – remarca Eugen Lovinescu -emancipata de contingente, un gust al rasuui, o afirmatie a suprematiei ideii, o constiinta de sine invaluita in demnitate profesionala, ce anuleaza nedreptatea sociala prin dispret – individualism, energetism si optimism, iata atitudinea poetului fata de viata – si, mai ales, un fel de trufie, In orice imprejurare (…), trufie impinsa pana la nepasare fata chiar de Dumnezeu”, ca in unii din psalmi: “Vreau sa pier in bezna si in putregai,/ Nencercat de slava, crancen si scarbit./si sa nu se stie ca ma dezmierdai/si ca-n mine insuti tu vei fi trait”.
Temele creatiei argheziene pot fi sintetizate astfel: poezia filosofica, cu motivele sau dimensiunile care le cuprind “ars poetica” “(Ruga de seara, Testament, Portret, Cuvant, Inscriptia inscriptiilor, Didactica, Dacica, Epitaf, Inscriptie pe biserica, Ex libris, Arheologie, Flori de mucigai, Incertitudine), in tabletele despre limba; lirica existentiala -in cautarea lui Dumnezeu (Psalmi), confruntarea cu moartea (Duhovniceasca, De-a v-ati ascuns, De ce-as fi trist?) si lirica sociogonica (Cantare omului); poezia sociala (Flori de mucigai, Testament, 1907 – Peizaje, Belsug, Plugule, Ca-ligula, Blesteme); poezia de dragoste (Melancolie, Toamna, Despartire, Creion, Casnicie, Mireasa, Mirele); poezia jocului, a boabei si a faramei (Cantec de adormit Mitzura, Buruieni, Martisoare, poezii din volumele Hore, Carticica de seara, in proza – Cartea cu jucarii).
Semnalam cateva dintre ideile poetice pe care T. Ar-ghezi le releva in lirica sa filosofica, mai intai in ce priveste “ars poetica”, idei carora scriitorul le ramane consecvent in intreaga sa activitate. Considerand ca neintamplatoare asezarea poeziei Testament in fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite, din 1927 (cand poetul avea 47 de ani), mentionam mai intai ideea ce revine ca un laitmotiv in alte poezii – Arheologie, Dacica -, si anume aceea referitoare la descendenta artei sale, concentrata stralucit in versurile: “in seara razvratita care vine/ De la strabunii mei pana la tine,/ Prin rapi si gropi adanci,/ Suite de batranii mei pe branci,/ si care, tanar, sa le urci te-asteapta,/ Cartea mea-i, fiule, o treapta”; In Arheologie, poetul se vrea nu numai o treapta a timpului care a adunat in el “osemintele sfinte”, intreaga istorie simbolizata de “statui langa statui”, si “sicriu langa sicriu”, ci si un invingator al timpului: “si, cateodata, totul se desteapta,/ Ca-ntr-o furtuna mare ca Taria/ si-arata veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treapta”.
Cartea reprezinta simbolul civilizatiilor, legatura intre generatii, toiagul necesar urcusului, siguranta trecerii prin istorie, sintetizarea unor experiente umane care nu pot fi ignorate. Arta autentica patrunde prin veacuri precum “subredul vas de lut” din Dacica, care trece peste timp “trei mii de ani”, “veci de veci”: “Si fiecare varsta din vecie,/ Lasand un fir de praf drept marturie,/ L-a pus tihnit in ciobul pastrator./ Clipa traieste, veacurile mor”.
Creatorul, mesterul, devine un anonim: “Nici oasele nu i s-au pomenit/ Ale aceluia ce-n zmalt te-a-ncremenit// si, framantand, ti-a dat obarsii noi./ N-a mai ramas macar din el gunoi/ Tot un pamant, la fel de bun, la fel de prost:/ Tu esti aici. El parca nici n-a fost”.
T. Arghezi este preocupat de a da raspuns misterului limbii, pe care o considera o taina, nestiind de unde rasare. Pentru poet cuvantul apare ca un miracol suprem care se mosteneste “ca bataia inimii si a sangelui”. Lexicul sau este intins si divers, venit de la cei “cu-ndemnuri pentru vite”, pentru a schimba intaia oara “sapa-n condei si brazda-n calimara”. Din “zdrente” realizeaza “muguri si coroane”, din “venin” – “miere”, iar din “bube, mucigaiuri si noroi” face “frumuseti si preturi noi”.
Pentru creator adevarata sursa a artei este viata. Astfel, in cartea de buzunar, in carticica ce urmeaza s-o faca dar cititorului, poetul ar vrea “… printr-o ureche de ac/ Sa strecor pe un fir de ata/ Micsorata, subtiata si nepipaita viata/ Pana-n mana, cititorule, a dumi-tale”. Pentru Arghezi arta inseamna talent, dar si munca. Astfel, serban Cioculescu explica definitia data creatiei de catre poet: “Slova de foc si slova faurita/ imparechiate-n carte se marita,/ Ca fierul cald' imbratisat in cleste.” – “slova de foc” fiind inspiratia, sensibilitatea, iar “slova faurita” – munca, efortul, migala, mestesugul, simtul perfectionarii, constiinta ca numai cu talentul, fara o disciplina a muncii, nu este posibila eternitatea creatiei. In poezia Un cantec, isi precizeaza demersul artistic disociind intre “a munci- si a iscusi”, si, respectiv, “a lucra si a face” – optand pentru: “a munci” si “a lucra”: “Le-am muncit,/ Dar nu le-am iscusit./ Le-am lucrat, nu le-am facut./ Am fost ca un ostenitor mut…”.
Pentru Tudor Arghezi condeiul este unealta cea mai importanta. G. I. Tohaneanu si Livius Petru Bercea citeaza in prefata la cartea Tudor Arghezi – arte poetice – texte comentate – aprecierea lui T. Arghezi: “Am facut multe meserii si am trecut prin valtori ca un caine care le biruie, preocupat sa scap de la inec un singur obiect. Obiectul cainelui meu era…condeiul. Mi l-a adus in gura, ani de zile, vitejeste”.
In Ruga de seara, poetul releva puterea cuvantului, pro-clamandu-se un demiurg care ar vrea sa distruga ce e rau si sa inalte o lume noua: “Sa-mi fie verbul limba/ De flacari ce distrug,/ Trecand ca serpii cand se plimba;/ Cuvantul meu sa fie plug/ Ce fata solului o schimba,/ Lasand in urma lui belsug.// O! da-mi puterea sa scufund/ O lume vaga, lancezanda/ si sa tasneasca-apoi, din fund,/ O alta, limpede si blanda”. In Portret, poetul se autodefineste ca “inger”, “diavol”, “fiara”, zamislit “ca-n basme” cu sapte frunti, sapte grumazi si sapte teste: “Cu-o frunte dau in soare, cu celelalte-n noapte,/ si fiecare este/ si nu este”. Ochiul bate alene cu apa; are lacrimile milei si mangaierea moale si “Un fulger negru ii sangera pleoapa”.
Tot cu cazna sunt scrise si versurile din Flori de mucigai, care sunt “stihuri” fara an, de groapa, de sete de apa, de foame de scrum si care sunt scrise: “… cu unghia pe tencuiala/ Pe un parete de firida goala,/ Pe intuneric, in singuratate/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat imprejurul/ Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan”. Sau in Inscriptia inscriptiilor, care deschide seria celor 30 de inscriptii, prin repetarea in titlu, ca superlativ, poetul se autodefineste ca scriind slove cu carbune, printr-un mestesug propriu lui Arghezi: “Om in varsta si tarziu,/ Tot am invatat sa scriu./ Prins ca de-o copilarie,/ Mana se porni sa scrie”. Arta poetica argheziana este sintetizata si in splendida poezie Ex libris, in care poetul face un elogiu cartii si creatorului – ca si in Testament: “Carte frumoasa, cinste cui te-a scris,/ incet gandita, gingas cumpanita;/ Esti ca o floare, anume inflorita/ Mainilor mele, care te-au deschis”. Cartea este o vioara care canta iubirea “toata pe un fir de par”, tiparita cu litera sfanta; zamislita de catre “un om de sange din noroi”; “Dar jertfa lui zadarnica se pare,/ Pe cat e ghiersul cartii de frumos./ Carte iubita, fara de folos,/ Tu nu raspunzi la nici o intrebare”.
serban Cioculescu explica sensul versurilor finale ale poeziei drept o neincredere a poetului in puterea de cunoastere a artei, in problemele cele mai dificile ale des tinului uman, dezlegari pe care de fapt nici poetul nu le va gasi niciodata, asa cum o sa vedem si in poeziile denumite semnificativ Psalmi.
Vorbind despre latura filosofica a creatiei lui Tudor Arghezi, Pompiliu Constantinescu afirma ca, in general, poezia este un tipat intre noaptea care ne precede si ne urmeaza, “solutie provizorie intre doua necunoscute”. Orice lirica majora este metafizica, prin fiorul nou, integral evocat in jurul intrebarilor despre viata, un fior care variaza de la destin la destin, de la poet la poet, de la experienta la experienta. “Integrand un absolut, poezia este insasi o ipostaza a absolutului; si sunt atatea “absoluturi” cati poeti cu mesagiu sunt in' literatura lumii. M Eminescu a contemplat absolutul din eternitatea durerii si a mortii, din lupta dramatica intre constiinta si destinul lui' efemer,' echilibrul constiintei gasindu-l in contemplatia din Scrisori, din Luceafarul si din Sarmanul Dionis, din care se distinge filosofia lui”.
Lirica filosofica argheziana este si ea o experienta spirituala, o integrare a eului in ordinea cosmica, o acordare subiectiva cu ea. ” Inconformist. sarcastic pana la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai putin incompatibil decat al celei eminesciene. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu sunt date ale existentei; poetul e destinat sa traiasca in ele; luptand sa le dea si o ordine interioara, cautand un acord al eului cu lumea” si este firesc sa penduleze dramatic intre pacat si inaltare, intre materie si spirit; “constiinta lui se sfasie intre principiul coruptibil si cel incoruptibil, se cauta, se pierde, se regaseste in insusi principiul suprem al vietii”. Cand isi pierde paradisul prim, poetul este silit sa afle iadul si raiul in conditia umana si aspra. Viata insasi este o lupta intre “divin si dracesc, intre bine si rau”.
Indoielile, revoltele, imaginile infernale din Psalmi, Duhovniceasca, mai ales, reprezinta setea de certitudine, “de fixare intr-un centru purificator”. Vitalismul poeziei argheziene este deplin, ca ritmul cosmic, iar forta sa lirica este o mergere directa la izvoare. De aici si materializarea, si acceptia panteista a divinitatii relevata in: Belsug, Har, Duhovniceasca si Psalmi. Pentru Arghezi, Dumnezeu este in noi, e alaturi de noi, e-n vegetal si-n animal, ca si-n spiritul' uman; “e viata multipla, libera si sacra, prin insasi misterioasa ei forta eterna de viata. Lupta se impaca prin principiul unic al vietii, care este “insusi principiul si vointa divina”. “
Nicolae Balota, in studiul Opera lui Tudor Arghezi, vorbind despre specificul poeziei filosofice, al Psalmilor, indeosebi, aduce cateva idei, absolut necesare pentru a intelege mecanismul acestei poezii. Mai intai vorbeste despre specificul “verbului” poetului in fata lui Dumnezeu, cuvant mai rar implorator, mai des violent a-gresiv”, Poetul se ia la harta cu Dumnezeu, il infrunta, violenteaza cerul, se lupta cu ingerul “Cuvantul sau este starnit chiar de Tacerea absoluta careia i se adreseaza si in care se aude pierind”. Subliniaza insa faptul ca aceasta este posibil datorita faptului ca poetul nu l-ar cauta pe Dumnezeu, “daca in prealabil n-ar fi fost gasit de el”.
Monahul de la Cernica nu l-ar fi dorit daca nu l-ar fi gustat, dar. de asemenea, nu l-ar fi parasit daca nu s-ar fi simtit parasit, uitat de el, si nu l-ar fi blestemat daca nu s-ar fi socotit blestemat de el. stiindu-se insa blestemat, parasit, nazuieste spre prezenta lui, vrea sa si-l apropie, chiar daca o face prin blestem. Poetul stie ca in confruntarea sa cu divinitatea are de ales intre fervoare si raceala glaciala, proferand invective sau binecuvantand, fara sa cada insa in indiferenta. “Chiar in perioadele in care tulburarea apelor sufletului sau pare ca inceteaza, in care nu se mai simte – asemenea unui erou dostoievskian – un “chinuit al divinitatii”, el nu va alege, in cearta omului cu Dumnezeu, neutralitatea. Nu-l vom surprinde niciodata plictisit de a relua vechea lupta”.
Ai vreo nelămurire?