Aceasta poezie, aparuta pentru prima data in Curierul romanesc nr. 9, din 4 februarie 1844, este o capodopera a genului. Balada se distinge printr-o exceptional de bine inspirata preluare a mitului folcloric al Zburatorului, cu scopul de a infatisa poetic, suav ivirea sentimentului dragostei la fetele de varsta pubera. Eminescu insusi, intuind valoarea poetica a acestui mit, urmeaza pe Heliade, atunci cand in Calin -file din poveste il foloseste pentru a idealiza dragostea fetei de imparat.
Cauza dragostei ramane un mister de nepatruns, o boala a carei pricina e greu de inteles si ale carei efecte fizio-psihologice sperie fetele ajunse in pragul feminitatii: pieptul se zbate, pe san apar vinetele, un foc interior alterneaza cu fiori reci, buzele ard, obrajii devin palizi, ochii se invapaiaza de lacrimi si plang fara motiv aparent, inima cere un nu-sti-ce, bratele simt nevoia unei imbratisari. Nu analiza psihologica, asa cum s-ar parea, da valoarea poeziei, ci notatia in stil direct, tanguirea infiorata si naiva a fetei care se adreseaza mamei:
Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate, Multimi de vinetele pe san mi se ivesc; Un foc se-aprinde-n mine, racori ma iau la spate, Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!
Ah! inima-mi zvacneste!… si zboara de la mine! Imi cere… nu-s ce-mi cere! si nu stiu ce i-as da: si cald, si rece, uite, ca-mi furnica prin vine; In brate n-am nimica si parca am ceva:
Ca uite, ma vezi, mama? asa se-ncruciseaza. si nici nu prinz de veste cand singura ma strang, si tremur de nesatiu, si ochii-mi vapaiaza, Pornesc dintr-insii lacrami si plang, maicuta, plang.
Atat prin modul cum este introdus mitul folcloric in poezia culta, dar si, in genere, prin cantarea idilicului rural in intelesul superior al cuvantului, Heliade precede nu numai pe Eminescu, dar mai ales pe Cosbuc. Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai putin obiectiv fata de cel cosbucian. Romantic, ca si Victor Hugo, care intr-una din baladele sale canta de asemenea Silful1 (tot un fel de Zburator), Heliade desfasoara un lirism mai cuprinzator si mai profund decat acela al lui Cosbuc, pentru ca e filtrat prin prisma subiectiva a artistului, e mai romantic. Formula eliadesca a baladei se apropie – de altfel, ca si a lui Cosbuc – de aceea configurata de poetii germani Goethe si mai ales Uhland2, desi punctul de plecare se afla in Victor Hugo, pentru ca insusi Victor Hugo modificase – influentat de germani – conceptul de balada in sens de poem cu subiect mai mult sau mai putin fantastic si mitologic.
1. O interesanta prelucrare a baladei hugoliene Le Sylphe a dat poetul Costache Stamati in Zburatorul la zebre (v. Muza romaneasca, E.P.L., 1968).
2. Ludwig Uhland (1787-l862). A ramas celebru prin Baladele sale cu subiecte medievale si populare, unele inspirand muzica lui Schubert.
Ritmul de balada culta vine de acolo ca propozitiile capata -chiar in stilul direct- o curgere melopeiea, prin revenirea in chip de refren a cate unui vers sau a cate unei strofe intregi. Acest cantabile baladesc (realizat perfect in planul artei noastre muzicale de Ciprian Porumbescu), care accentueaza lirismul, este apoi contrapunctat, in a doua secventa a poemului, de cadrul naturii, una dintre cele mai frumoase evocari descriptive ale inserarii rustice, Heliade anticipand, cu stralucire, pe Eminescu din Sara pe deal si pe Cosbuc din Noapte de vara.
Bucolicul de nuanta neoclasica se imbina – de asta data in chip armonios – cu romantismul evocator de imagini vesperale intr-un tablou de gen, de o solemnitate grava: soarele asfinteste, cumpenele fantanilor cheama “a satului cireada”, “vitele muginde” pasesc la “jgheab intins” aerul serii vibreaza “de tauri, grea murmura”, viteii alearga la ugerul vacilor, care, sub “fecioreasca mana” (imagine deosebit de gratioasa, in stil pastoralist), face sa se auza susurul laptelui in sistar. in sfarsit, zgomotele se pierd in noapte si stelele apar una cate una:
Incep a luci stele rand una cate una si focuri in tot satul incep a se vedea; Tarzie asta-seara rasare-acum si luna, si, cobe, cateodata, tot cade cate-o stea.
Dar campul si argeaua campeanul osteneste si dupa-o cina scurta si somnul a sosit. Tacere pretutindeni acuma stapaneste si latratorii numai s-aud necontenit.
E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei Vesmantul sau cel negru, de stele semanat, , Destins coprinde lumea, ce-n bratele somniei Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat.
Tacere este totul si nemiscare plina; In cancec sau descantec pe lume s-a lasat; Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina, si apele dorm duse, si morile au stat.
Impresia de solemnitate si vraja provine din cateva imbinari de cuvinte, epitete si metafore gandite mai mult dupa metoda clasica decat dupa cea romantica: stelele lucesc rand una cate una, luna rasare tarzie; noaptea este nalta si vesmantul ei negru, semanat cu stele, cuprinde ca o mantie imensa lumea in bratele somniei. Constructia sintactica fara pe la acuzativ aminteste, de asemenea, clasicismul:
Dar campul si argeaua campeanul osteneste, ca si metonimia din versul:
si latratorii numai s-aud necontenit.
Cate un vers suna sententios:
Tacere este totul si nemiscare plina. Altul, prin repetitii de cuvinte din aceeasi radacina, creeaza armonii si produce farmecul intelesurilor prime, etimologice:
In cantec sau descantec pe lume s-a lasat. Personificarile chiar, in acest context, sunt pline de sugestii si prospetime: frunza nu misca, vantul nu suspina, apele dorm duse, morile au stat.
Este evident ca elementele de clasicism intarziat, pe care Heliade le imprumuta din poezia, cam conventionala, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, sunt reintegrate si facute fertile prin ancorarea lor in peisajul romanesc. Motivul initial al zburatorului revine in cea de-a treia parte a poemului, tot asa, in stilul direct al suratelor care susotesc despre spiritele ce bantuie noptile:
Tot zmeu a fost, surato. Vazusi, impelitatul! Ca tinta l-alde Floarea in clipa strabatu! si drept pe cos, leicuta! ce n-ai gandi, spurcatul! Inchina-te, surato! – vazutu-l-ai si tu?
Balaur de lumina cu coada-nflacarata, si pietre nestemate lucea pe el ca foc. Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curata,
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc.
Fata mare trebuie sa fuga de iubit ca de foc, pentru ca incepe sa viseze, visul se preface apoi in lipitura si lipitura-n zmeu1(Zmeul-zburator va aparea la Eminescu in Fata in gradina de aur, prelucrare in versuri dupa basmul lui Richard Kunisch bas Madchen in Goldenen Garten, prelucrare din care va rezulta apoi Luceafarul. Dar si in Calin -file din poveste.):
“si ce-i mai faci pe urma? ca nici descantatura, Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca Dumnezeu!
Urmand lui Iancu Vacarescu din Primavara amorului, Peaza buna, Peaza rea, Ielele, dar si poetilor din generatia sa -Bolintineanu (cu Mihnea si baba), Alecsandri (Baba Cloanta, Andrii Popa, Strunga etc), Costache Stamati si altii -, specia baladei, ilustrata de Heliade, va straluci, la Eminescu, la Cosbuc, la Goga, apoi si la Ion Barbu (Riga Crypto si lapona-Enigel), Miron Radu Paraschivescu, Radu Stanca si la multi altii din generatia de dupa Nicolae Labis.
Ai vreo nelămurire?