In 1929, la data publicarii, Zodia Racului nu era intaiul roman istoric al lui Mihail Sadoveanu. Il precedasera Soimii, Neamul Soimarestilor, Vremuri de bejenie, carti in care trecutul aparea zugravit in latura lui dramatica, in care lupta pentru putere se impleteste cu cea pentru dreptate si libertate.
Asa cum observa criticul Nicolae Manolescu, acest roman, ca si Nunta domnitei Ruxanda, face trecerea spre constructia epopeica din Fratii Jderi. Spre deosebire de romanele istorice de tinerete – construite dupa canoanele literaturii romantice de aventuri -, in cartile de maturitate, “ritmul evenimentelor devine unul al povestirii; cu alte cuvinte un protocol” (Sadoveanu sau utopia cartii). Desi porneste de la fapte si realitati istorice atestate documentar, Sadoveanu prefera sa inventeze o lume noua, pe care o transfigureaza artistic in forme magistrale: “Memoria lui este pura imaginatie si opera cea mai universal documentara din literatura noastra este integral o opera de imaginatie” (ibidem).
Substratul epic al romanului este relativ restrans. Intrand in tara cu misiuni tainice, dar afisand postura de misionar crestin care se duce la Stambul “la necredinciosi ca sa le duca lumina cea adevarata”, abatele de Marenne -om cultivat si sensibil – va strabate, alaturi de insotitorii sai, un taram edenic, binecuvantat de Dumnezeu. Parcurgand tinuturile fara graba, abatele descopera o tara cu o natura neatinsa parca de mana omului, in care vaile adanci si prapastiile alterneaza cu poienile insorite, ascunse in desisurile padurilor nesfarsite unde pasc zimbrii. Linistea ce inconjoara aceste tinuturi le confera o “atmosfera” misterioasa.
Dar singuratatile” nu sunt chiar atat de salbatice. De la o vreme, ei intalnesc sate parasite cu bordeiele distruse si oameni inspaimantati. Putinii locuitori ramasi se ascund in hatisurile padurii si nu ies la lumina decat cand sunt in siguranta. Satele si morile din jur sunt arse si daramate.
Ai vreo nelămurire?